Cărți citite în 2022

            Anul 2022 a trecut și cu lecturi. Așadar, bilanțul meu de cititor s-a încheiat, păstrând media ultimilor ani la cărți bifate. Timpul meu super-ocupat e vinovat, nu pot aloca și mai mult pentru citit, dar am încercat să am mereu o carte pe noptieră, care s-a finalizat în cele din urmă, și-a urmat alta. Unele cărți le-am căutat special, unele mi-au rămas pe listă din anul precedent, peste unele am dat întâmplător.

Lista lecturilor mele în 2022, în ordinea citirii lor:

  1. KARUKI MURAKAMI Elefantul a dispărut
  2. TOSHIKAZU KAWAGUCHI Până nu se răcește cafeaua
  3. IRINA DOLTU Cealaltă Eu
  4. IRVIN YALOM Minciuni pe canapea
  5. DINAH JEFFERIES Fiica negustorului de mătase
  6. ARTHUR GOLDEN Memoriile unei gheișe
  7. ANNA HOPE Sala de bal
  8. MONICA RAMIREZ Cealaltă jumătate de vis
  9. O.G.ARION La marginea lumii
  10. JOHN GRISHAM Negustorul de manuscrise
  11. ISABEL ALLENDE Amantul japonez
  12. FREDERIK BACKMAN Oameni anxioși
  13. FRANCESC MIRALLES/ANGELES DONATE Un ceai la capătul lumii
  14. MARYSE CONDE Eu, Tituba, vrăjitoarea din Salem
  15. RUTA SEPETYS Fântânile tăcerii
  16. CARLOS RUIZ ZAFON Prizonierul cerului
  17. DELIA OWENS Acolo unde cântă racii
  18. KRISTEN HANNAH Cascada îngerilor
  19. VALERIE PERRIN Apă proaspătă pentru flori
  20. FRIDRIK BACHMAN Scandalul
  21. FRIDRIK BACHMAN Noi contra voastră
  22. VESMA GOLDWORTHY Marele Gordsky
  23. PAUL KALANTHI Cu ultima suflare
  24. GENKI KAWAMURA Dacă pisicile ar dispărea din lume
  25. FREDERIC BEIGBEDER O viață fără sfârșit

În general caut romanele sau prozele scurte care să mă emoționeze, să aibă povești interesante, bine scrise, să însemne ceva, să-mi dezvăluie anumite „secrete” tehnice într-ale scrisului. Învățăm câte ceva din fiecare carte citită.

Pentru mine zona de interes a literaturii o reprezintă cărțile care tratează umanitatea, interogații despre viață, moarte și trăirile sufletești, romanele psihologice rămân preferate. Îmi place și zona fantasy, sau mai degrabă realismul magic, dar și romanele care tratează subiecte sensibile, controversate, poveștile care își lasă amprenta asupra minții și sufletului.

Anul ce-a trecut m-am delectat mai degrabă cu literatură universală, decât românească, mea-culpa, voi recupera mai mulți scriitori autohtoni în 2023. Dacă e să dau un top, primul e clar Fredrik Backman, the King! Am citit trei cărți: „Oameni anxioși”, „Scandalul” și „Noi contra voastră”. (Am început și „Învingătorii”, dar va fi prima marcată anul acesta!). Despre Backman, numai de bine, mă declar super-fun, autorul suedez știe să se joace cu sentimentele, râzi și plângi cu el, empatizezi cu personajele, te înfurii pe ele, le adori… Trebuie să citiți oricare dintre cărțile lui, să înțelegeți ce vreau să spun!

„Oameni anxioși” face o trecere epică printre stiluri și personalități, de la cinism la sensibilitate, de la singurătate la regăsirea unei familii în cele mai nepotrivite locații, cum ar fi o vizionare de apartament! Următoarele 2 romane citite fac parte din seria „Bjornstad”, un oraș suedez în care religia supremă este hocheiul, iar toate relațiile dintre locuitori sunt legate de acest sport. „Scandalul” aduce violul și violența în prim plan, în „Noi contra voastră” se definitivează relațiile, apar personaje noi. Desigur în „Învingătorii” se continuă saga orașului și a minunatelor personaje pe care doar Bachman le poate creiona atât de sugestiv, ca un maestru al literaturii contemporane.

Pe locul 2 ar fi autorii japonezi pe care i-am descoperit, (fiind un mare iubitor de literatură japoneză). Despre Haruki Murakami am mai vorbit, am citit anul acesta volumul de proză scurtă „Elefantul a dispărut”. Am descoperit superbul roman a lui Toshikazu Kawaguchi „Până nu se răcește cafeaua” și „Dacă pisicile ar dispărea din lume”, de Genki Kawamura. Cele 2 romane au ajuns la mine printr-o fericită întâmplare, primul mi l-a împrumutat o prietenă, convinsă că mi se va potrivi, iar al doilea l-am luat cadou pentru o tânără, mare iubitoare de pisici și răsfoindu-l, l-am citit rapid, înainte să i-l ofer. Le recomand cu tot dragul, sensibile, fantastice, profunde, așa cum numai japonezii pot scrie.

Locul 3 ar fi ocupat de mai multe romane, nu pot alege doar unul. Am descoperit-o pe Ruta Sepetys, cu „Fântânile tăcerii”, o carte cu acțiunea plasată în Spania pe vremea lui Franco, superbă cartea. Am citit celebrul roman „Acolo unde cântă racii”, al Deliei Owens. „Un ceai la capătul lumii” absolut superbă, despre sinucidere și speranță totodată. „Memoriile unei gheișe”, un must-read, pătrunde în tainele vieții și obiceiurilor misterioase ale gheișelor japoneze.

Mi-a plăcut „Amantul japonez”, de Isabel Allende, scriitoarea sud-americană fiind una dintre preferatele mele. Zafon m-a impresionat cu „Prizonierul cerului”, iar inteligenta și amuzanta „Minciuni pe canapea” de Irvin Yalom, ne-a introdus în lumea disfuncțională a psihiatrilor și terapeuților.

Despre viață, moarte și speranța dintre ele, au fost și sensibila „Apă proaspătă pentru flori” a scriitoarei franceze Valerie Perrin, dar și „Cu ultima suflare”, o confesiune impresionantă a unui medic bolnav de cancer, Paul Kalanhi. Iar în cartea „O viață fără sfârșit”, Frederic Beigbeder decide să pornească în căutarea nemuririi.

„Eu, Tituba, vrăjitoarea din Salem”, de Maryse Conde, un roman confesiune despre mentalitatea unei societăți puritane și nepermesive din perioada celebrului proces al vrăjitoarelor din Salem. „Negustorul de manuscrise” a lui J. Grisham, o investigație polițistă pe urmele unor manuscrise furate.

„Cascada îngerilor” a autoarei americane Kristin Hannah, despre boală și secrete într-o familie. „Marele Gorsky”, de Vesma Goldworthy, despre lumea emigranților est-europeni în America, un librar și un iubitor de cărți.

Am pătruns în Vietnam prin „Fiica negustorului de mătase”, o poveste despre iubire și supraviețuire pe timpul războiului. „Sala de bal” a Annei Hope, o superbă alegorie a iubirii într-o sală de bal, care găzduiește un ospiciu în Irlanda postbelică.

Din literatura română am citit cartea autoarei Monica Ramirez, „Cealaltă jumătate de vis”, o poveste de iubire dintre un căpitan de vas captiv de secole pe o corabie, datorită unui blestem și o căutătoare de comori pe mare. Am început seria Oanei O.G. Arion „Somnul zeilor”, cu prima carte „La marginea lumii”, foarte bine scrisă și construită. Și sensibila „Cealaltă Eu” a Irinei Doltu, despre puterea femeii de a-și schimba viața.

Fiecare poveste a marcat un loc anume în sufletul meu, mi-a creionat filmul, scenariul și personajele, mi-au stârnit imaginația și m-au ajutat să-mi îmbunătățesc propriul scris.

Nu pot să închei articolul citirii din 2022, fără să pomenesc propria mea carte, pe care am lansat-o anul trecut, „Casa cu cinci ferestre”, o carte pe care am citit-o și recitit-o la infinit, în munca de scriere și mai ales rescriere. Singura regulă care ne ajută să evoluăm ca și autori, este cea care mi s-a spus la debut, citește și scrie, (neapărat în această ordine)!

Citiți și cumpărați cărți!

Fotografiile folosite pentru articol sunt realizate de mine, în diferite contexte estetice și călătorii, iar cărțile fac parte din biblioteca personală.

Noiembrie târziu

Îmi amintesc și astăzi de acel noiembrie târziu, așa mohorât cum a fost el, în orașul nostru năpădit de toate frunzele copacilor dezrădăcinați… mai rău ca noi, iubitule!

            Mergeai pe bicicletă, te bălăngăneai de fapt în S-uri nesigure pe aleea pustie a dimineții, pe care eu mă grăbeam, în drumul spre repetiția generală a orchestrei filarmonicii. Purtai o geacă sportivă, roșie, cu glugă trasă pe frunte, aveai ochelarii de vedere aburiți și căștile pe urechi. Ascultai muzica ta îngrozitoare, zornăitoare și disonantă, mai și dădeai din cap apucat, fredonând alături de solistul trupei tale rock preferate. Normal că nu m-ai văzut, ai intrat direct în mine. Ai frânat la timp să nu mă izbești în plin cu bicicleta, dar asta te-a propulsat de pe șa, direct peste mine. M-am trezit azvârlită pe alee, cu trupul tău greoi, zdrobindu-mă de caldarâmul rece. Și în loc să te ridici naibii de pe mine, te-ai holbat șocat la ochii mei și deodată te-ai aplecat spre fața mea și mi-ai atins buzele, în ceea ce fost, cred, primul nostru sărut!

            Imediat după, ți-am trântit una peste față și un genunchi în coaste, de te-ai rostogolit trei metri. M-am pus pe îndrugat toate cuvintele limbii române, alea reproduse cu bip-uri intermitente în filme. Tu te-ai ridicat bezmetic și ai întins o mână fermă spre mine, în care țineai telefonul mobil.

– Stai să opresc muzica, că nu aud nimic! ai spus cu dezinvoltura care mi-a oprit verva furiei. Iar când m-ai privit surâzând, și ți-am văzut cei mai frumoși ochi albaștrii din lume, numai de înjurat nu mi-a ars. Sorry, gen… mă gândeam aiurea, ești OK? Ți-am rupt ceva?

– Inima, m-am trezit că spun și tu ai tresărit. Adică orgoliul idiotule, câți ani ai de nu știi să mergi pe bicicletă? Mă omorai dracului înainte de spectacol… să vezi ce ți-o luai atunci în freză!

– Ce spectacol?

– Poftim?

– Ai zis înainte de spectacol, ești… m-ai privit intens din cap până în picioare, pielea mi s-a zgribulit brusc și nu de la frigul de toamnă târzie. Balerină? ai spus și iar ai surâs cu zâmbetul tău strâmb, care mă înnebunește și azi.

– Ăsta se vrea un compliment? Arăt eu ca o balerină?

Iar m-ai cântărit din priviri, cu nerușinare, iar rezultatul ți-a produs oarecare plăcere la cum ți s-a destins toată fața într-un zâmbet, cu cei mai frumoși dinți strâmbi pe care i-am văzut la un băiat.

– Dansatoare, ai spus brusc, convins că o balerină sfrijită n-are cum să fie genul tău. Dans sportiv, cha-cha sau nu, hip-hop!

– Scuze că-ți stric fantezia, dar unii se ocupă cu chestii serioase în viață! Sunt pianistă!

– Să mor io… gen, e mega tare! Sper că nu ți-am rupt un deget sau ceva de genu’!

– Ok, deci eu chiar am treabă, hai pa și lasă-te de sportul pe două roți, că ești praf!

– Aoleu, sper că n-am stricat bița… e a colegului de cameră, mă omoară!

Ai ridicat brusc obiectul ilicit al întâlnirii noastre întâmplătoare, și-ai cercetat-o îngrijorat. Te-ai oprit, simțind privirea mea dezaprobatoare și auzindu-mi geamătul, când am vrut să pășesc, dar durerea ascuțită din gleznă m-a țintuit pe loc. Idiotul m-a rănit și nu doar în orgoliu!

– La dracu’, omule! Ți-am bulit piciorul? Te duc la poliție, undeva? Bița e ok, deci te duc cu ea!

– Tu ești chiar cretin sau ce? Nu mă urc cu tine pe nenorocirea aia nici moartă! Și la poliție? La spital, poate!

– Păi să-mi faci vro’ reclamație, gen, sau ceva! s-a scărpinat în părul lung și prins neglijent într-o coadă.

– Las că n-oi muri! Pot călca pe el, am testat prudentă mersul, m-ai prins hotărât de mână să mă ajuți și apropierea ta m-a cutremurat iar, mai rău decât căzătura. Tre’ să ajung la repetiții, deseară am spectacol, sunt solistă înțelegi? De la cinci ani fac pian și e al naibii de greu, ai idee câte mii de ore am studiat? Cum mi-am pus copilăria, viața, pe pauză… pentru concertul din seara asta… sigur nu, cu muzica ta rock cu tot…

Ochii mi s-au umplut de lacrimi, deodată toate orele mele de studiu s-au dus pe apa sâmbetei, deseară o să fiu un dezastru, o să intru pe scenă cu ghipsul pe picior și degetele de la mâini încleștate. O să uit toate notele partiturii, pentru că în locul lor o să se deseneze chipul cu păr negru, ochi albaștrii și dinți strâmbi ai necunoscutului care m-a accidentat în parc.

– Sorry, man! Chiar îs bou… ce cânți? Adică, gen… la spectacol.

– Concert! l-am corectat iritată. La filă…. filarmonică adică! Sunt solistă, după cinci ani de colaborat cu orchestra, încă din liceu! Acum sunt în ultimul an la Conservator și s-au dat audiții pentru soliști, spectacolul absolvenților. Eu nu eram deloc favorita, sunt alții, colegii mei, pianiști de excepție. Eu sunt banală, învăț partitura, dar la interpretare… profesorul meu spune că mă las prea tare condusă de emoții. De ce naiba îți spun toate astea? Nici nu te cunosc și din cauza ta voi întârzia la repetiții, mă omoară dirijorul!

– Eu cred că ești excepțională! ai spus brusc și m-ai privit intens, încă mă țineai de mână. Sigur ești… iar deseară, o să rupi gura târgului! Ți-e frică de piloșii ăia sfrijiți, ce-au înghițit un par, care le iese pe fund, de stau așa țepeni pe scaunul de pian, cu degetele alea cu anvergura unei labe de gâscă? Mi-ai luat mâinile într-ale tale și brusc le-ai dus la buze și mi-ai sărutat degetele. Aud muzica în degetele tale… sunt sigur că poți să cuprinzi toate cele 88 de clape deodată!

Am surâs impresionată că știai câte clape are un pian.

– Mai cânt și eu la chitară bass uneori… am un band cu amicii, deloc fițos, ne distrăm sâmbătă seara într-un garaj. Mai dau și cu vocea și ceea ce e cel mai șmecher în toată treaba, scriu versurile.

– Pe bune?

– Am o piesă genială, se cheamă Noiembrie târziu! E despre doi tipi, adică gen o tipă și-un tip, ce se cuplează în noiembrie, frig, ploaie, drame de-astea… în română că suntem rockeri tradiționaliști, o dăm pe limba maternă. Tu ce cânți, deseară?

– La mine e fără versuri!

– Hai mă, dă-te mare, știu și eu că e instrumental, nu-mi spune că-i Chopin… te încrunți! Mozart? Mai încerc? Stai că mai știu… ăla frate… Beethoven sigur nu! Mă fac de râs, mă dau bătut în ghicitul de compozitori.

– Liszt!

– Mi-a stat pe limbă, ai zâmbit iar… neamțul ăla de Liszt e și preferatul meu!

– E maghiar, chiar e preferatul meu, voi cânta Concertul pentru pian numărul 1!

– Cool, n-are chitară bass spectacolul, nu?

– Nu!

– Păcat! Deci tre’ să accepți un bassist prin zonă… să aplaud cum trebe, pun pariu că filfizonii ăia nicio încurajare ca lumea nu știu să dea!

– Nu aruncăm la final instrumentele pe scenă!

– Normal, doar nu sunteți la un concert rock! Și-ar fi culmea să faci asta cu pianul, nu?

Am izbucnit în râs, așa cum numai tu știi să mă faci să râd. Și să uit deodată tot stresul concertului, toamnei târzii, ultimului an de facultate, divorțul părinților mei, moartea bunicii care m-a crescut, relația imposibilă cu bărbatul însurat, de care am crezut prostește că-s îndrăgostită. Dar nu, cât de nu! Și am realizat asta pe o alee în parc, noiembrie târziu, când tu m-ai cărat pe ruda bicicletei tale împrumutate, deși nici moartă n-aș fi urcat pe ea înainte. Dar am făcut-o și am ajuns astfel la repetiție, iar degetele mele au atins divin cele 88 de clape ale pianului, oferindu-mi speranța că deseară la concert o să te văd complet nepotrivit, cu părul lung și geaca de piele, în primul rând, aplaudând din inimă!

Imaginea articolului, vitraliu Muzical, artist Adrian Peter

Proză publicată în Revista națională de cultură AGORA ARTELOR, NR.11/2022 https://en.calameo.com/read/0027325893bbdb42185c6?fbclid=IwAR3CJCAW6Nmi9N1FrS9FOU7MHPJHQLrLkxFZV_voajnSaLpun4Aoq9yy4ZE

Lansare „Casa cu cinci ferestre” la Gaudeamus 2022

            Un vis s-a împlinit! Un vis literar, într-un templu al literaturii, cum este Târgul internațional de carte Gaudeamus, București 2022.

            Romanul meu „Casa cu cinci ferestre”, apărut anul acesta la editura UP, colecția Zircon (Psihologic și Paranormal), a fost oficial lansat duminică, 11 decembrie, la standul editurii, din cadrul prestigiosului târg de carte. Am avut o lansare nonformală, ca între prieteni, alături de mine a fost scriitoarea Oana Arion, directorul Editurii UP, precum și autorii consacrați ai editurii, fabuloasele Monica Ramirez, Laura Nureldin și Daria Logofătu.

            Cartea mea și-a început drumul în luna mai la Bookfest, dar atunci eu nu am putut fi alături de ea, așa că am decis cu editoarea să-i oferim o lansare pe merit la Gaudeamus. A fost cu emoții și bucurie, alături de câțiva dragi prieteni din București, veniți special pentru mine, cu participarea unor scriitori orădeni sau clujeni, aflați tot pentru lansări la târg, și împreună cu vizitatorii care s-au oprit la frumosul stand al editurii, să asculte cuvintele rostite despre carte.

            Adresez mulțumiri speciale Editurii UP și Oanei Arion care au făcut posibil evenimentul, tuturor celor care au cumpărat cartea și au citit-o, care mi-au transmis gânduri despre ea. După cum am spus și la lansare, fiind o carte despre familie (cele cinci ferestre sunt cinci frați), dedic această carte familiei mele, copiilor Sara și Paul și soțului Adrian.

Restul poveștii lansării, în imagini și poze…

Dacă doriți să susțineți în continuare „Casa…”, (și pe mine ca și autor), romanul se poate achiziționa de la siteul editurii UP, cu reducere până în 20 decembrie. Link de comandă: http://www.edituraup.ro/cumpara/casa-cu-cinci-ferestre-claudia-peter-245

„Casa cu cinci ferestre”, o carte canonică

În Revista națională de cultură „AGORA ARTELOR”, nr.10/2022, a apărut recenzia cărții mele „Casa cu cinci ferestre”. Mulțumiri din suflet scriitoarei și redactorului șef al revistei, Lilioara Macovei, care a citit și a scris despre carte.

Vă invit să citiți impresiile de lectură despre povestea mea, pe care autoarea recenziei o numește „O carte canonică”.

,,Casa cu cinci ferestre” este o carte cu labirinturi de stări și fapte care încarcă emoțional cititorul până la o participare efectivă. Cartea te acaparează treptat datorită abilității autoarei prin nuanțări apăsate ori redirecționări delicat făcute pentru a îmbogăți orizontul pe care vrea să-l atingă cititorii.

Romanul este un conglomerat de asperităţi existențiale-iubiri eșuate, scene dintr-o familie greu de înțeles, viețile celor cinci frați zguduite de faptele reprobabile ale unor părinți psihopați – analizat în amănunt de scriitoare. Toate conflictele care apar de la începutul cărții, trag spre o parcurgere fără pauză a lecturii.

Evenimente petrecute într-o societate plină de hibe, aduc în scenă pe acești cinci copii traumatizați de proprii părinți. Abordarea unui astfel de subiect atât de sensibil, vizează multe autorități, multe persoane răspunzătoare de tot chinul îndurat de niște copii cu vârste între trei și treisprezecea ani. Ororile petrecute în beciul casei familiei Preda, sunt greu de înțeles și totuși s-au întâmplat. Nimeni nu știa de existența acestor micuți, traiul lor fiind într-un loc întunecat, unde primeau mâncare, apă, nu pe saturate, în schimb aveau parte de bătaie, ars trupul cu țigara, și greu de spus, viol.

Ca cititor, nu ai cum să nu fii revoltat pe o comunitate care este pasibilă la comportamentul ostil, ciudat al membrilor ei. Nu ne miră ce s-a întâmplat ieri sau în ziua de azi, doar punctez și pun multe întrebări. Cu un asemenea subiect, eu aș numi-o ,,carte canonică” și cine o citește o să înțeleagă de ce spun asta. Are tot ce ține de această etichetare și tu cititorule, ca urmăritor de aproape a povestirii, te încarci atât de mult fără a percepe greutatea, comparativ cu ce au dus cinci frați în decurs de niște ani. Autoarea a construit o amplă anchetă pentru regăsirea fraților după împrăștierea lor prin țară. Nicio autoritate sau comunitate nu și-a dorit să aibă vreo ,,pată pe obraz” analizând cazul, dar ascunzând cum s-a putut, adevărul.

Claudia Peter conduce toată acțiunea romanului precum cel mai experimentat regizor. Suntem în mijlocul spectacolului cu patimi și noi, preluând din toate durerile ,,celor cinci”, adunând frustrări, exaltări, lacrimi și dorințe. Parcursul existențial al personajelor dezvelește caractere deosebite, cum este normal, dar cu reminiscențe de revoltă și ură, cu gânduri ascunse de sinucidere și chiar încercări, numai că, un ceva îi oprește. Poate o ,,mână de sus”, cea salvatoare pentru niște ființe atât de frumoase și inteligente, este o recompensă pentru toți.

Romanul ,,Casa cu cinci ferestre” ridică multe întrebări. Sunt cele despre relațiile interumane, dintre părinți și copii, toate pe un fond puternic emoțional. Într-o lume recognoscibilă, toate personajele cărții au experiențe care poartă amprenta unor uimitoare fapte, sunt oameni izgoniți de la o viață normală pentru că trecutul îi apasă mereu. Revenirea în memorie a scenelor cumplite din copilărie făcute de o familie disfuncțională, se lasă mereu cu manifestări de dezgust față de viață, față de oameni, dar să nu uităm că există vindecare, atât cât se poate parcurgând aceste etape din viață, există prieteni și optimism.

Cei cinci din carte atrag simpatia celor din jur, sunt admirați și iubiți. Regăsirea lor este o scenă viabilă, transmițătoare de profunde sentimente. Am trecut deodată cu eroii cărții prin toate stările lor, am participat la multele lor acțiuni de căutare, întrunire și în cele din urmă de revedere după douăzeci de ani. Asta s-a datorat autoarei, a știut ce și cum să fie scrisă o carte cu acest subiect.

O carte care te acaparează, care te ține aproape de personajele cărții, cred că este ceea ce-și dorește un cititor și mai ales, autorul. Rămâne să o citiți. Eu o recomand cu tot dragul. Lectura mi-a fost plăcută, adică mi-am dobândit o formă scurtă de fericire, dar intensă.

Claudia Peter, îți mulțumesc pentru această plăcere fără regret!”

Cartea poate fi comandată pe siteul Editurii UP, http://www.edituraup.ro/cumpara/casa-cu-cinci-ferestre-claudia-peter-245

Recenzia se poate citi în Revista AGORA ARTELOR, Nr. 10/ 2022, pg 9 https://en.calameo.com/read/002732589de2ff9504139

„Ce s-a citit?” by Colțul Cultural

Alături de alte 2 cărți, scriitorul Mihai Cotea a lăsat și o impresie de lectură asupra romanului meu „Casa cu cinci ferestre”. Articolul complet se poate citi pe blogul său „Colțul cultural”, vă las aici partea în care se referă la cartea mea:

Foto credit Mihai Cotea

„Pe Claudia Peter o citesc de ani buni și i-am urmărit creațiile pe diferite site-uri. Claudia a debutat în 2011, cu romanul realist „Departe spre acasă” și, până la apariția celui de-al doilea roman al său, Casa cu cinci ferestre, a mai publicat un volum de proză scurtă, intitulat „Desene cu (se)crete” (2017).

Claudia publică rar, dar când face acest lucru, merită toată atenția. Nu spun lucrurile acestea din cauză că ne cunoaștem și suntem prieteni, ci pentru că urmărindu-i parcursul, nu pot spune că m-a dezamăgit vreodată cu una din cărțile sale.

Casa cu cinci ferestre nu promite, ci confirmă. Confirmă un lucru pe care-l intuiam și pe care i l-am dezvăluit cu ani în urmă. Capacitatea acesteia de a crea povești și personaje complexe.

Deși o ficțiune, cartea are la bază un puternic substrat real, după cum spune Claudia într-un interviu recent. Povestea urmărește destinul și reîntâlnirea a cinci frați, despărțiți de soartă, în urma descoperirii condițiilor inumane în care și-au trăit primii ani din viață în casa celor care ar fi trebuit să le fie părinți și să-i ocrotească. Povestea e cât se poate de dureroasă, foarte bine scrisă și narată în detaliu, iar personajele, sunt exact așa cum se spune, „ca degetele de la mână”. Frații sunt redați magistral prin intermediul caracterelor foarte diferite ale acestora, grație penelului unei autoare mature. Scriitura Claudiei a crescut enorm în ultimii ani și, cred eu, se apropie de punctul de maxim.

Am rămas extrem de plăcut surprins de romanul mult așteptat al Claudiei Peter. Nu pentru că nu i-aș fi știut valoarea literară, ci pentru că mi-a depășit total așteptările. Claudia este un autor de cursă lungă, iar romanul merită citit de cât mai multă lume, pentru că prezintă o poveste bine nuanțată și bine susținută pe un număr lung de pagini (aproximativ 400 de pagini). Un turnir dulce amar extras din realitatea noastră românească.” Mihai Cotea

Mulțumesc Mihai pentru citire și tuturor celor care mi-ați transmis gânduri despre carte. Romanul se poate comanda de pe siteul editurii UP http://www.edituraup.ro/cumpara/casa-cu-cinci-ferestre-claudia-peter-245

Recenzie „Casa cu cinci ferestre”, ADN de femeie

Impresii de lectură pe blogul ADN de femeie.

Doamna Carmen Alexa și-a așternut gândurile și impresiile după citirea romanului „Casa cu cinci ferestre”. Pe blogul ei puteți găsi recenzia completă a cărții mele, împreună cu câteva răspunsuri pe care le-am dat întrebăriii ei: Ce m-a inspirat să scriu această carte?

Vă las să descoperiți articolul complet pe blogul ADN de Femeie, închei cu un citat despre carte: „Da, știu că este o carte. Că sunt situații și povești de viață create. Însă sunt atât de bine create încât m-au atins și au lăsat urme. Clar nu voi uita în grabă această carte.”

Cartea poate fi achiziționată de pe siteul editurii UP, până în 15 august cu 30% reducere:

link de comandă pentru doritori http://www.edituraup.ro/cumpara/casa-cu-cinci-ferestre-claudia-peter-245

Vizita la Nona

Următoarea săptămână am petrecut-o rezolvând o grămadă de treburi administrative ale afacerilor mele clujene. Casa mea, a Clarei, situația financiară a sor-mii, vizita la bunica Botiș, singura rudă rămasă din partea lui taică-meu. În plus am avut și câteva joburi de pozat rămase restante încă din primăvară, pe care chiar nu le-am mai putut amâna. Am dat un interviu mișto pentru o revistă de fotografie făcută de tinerii de la Institutul de artă, și m-am întâlnit cu rectorul pentru un proiect în care am nimerit fără nici un merit. Ca falnic fost student devenit celebru, m-au pus într-un album ai celor mai merituoși absolvenți. Nu știu cât îmi merit locul, am terminat facultatea Fotografie-Video-Procesarea computerizată a imaginii, dar am fost cam tot timpul plecat cu Erasmus în străinătate și n-am făcut deloc artă, comparativ cu alți colegi, care chiar sunt super pe val și pe bună dreptate, gen Ghenie sau Victor Man. Dar m-am conformat cu falsă modestie, în fond am crescut sub lumina reflectoarelor, nu mi s-a părut mare chestie să fiu considerat mai valoros decât sunt. 

Dar să revenim la vizita la Nona, alias bunica Ionescu-Botiș, mama tatălui meu stins prea devreme. Bunica merită un paragraf de prezentare, iar bunicul unul de pomenire, s-a dus abia anul trecut spre alte lumi. Dragii de ei, nu s-au împăcat niciodată cu dispariția unicului fiu, iar relația dificilă cu noră-sa m-a pus și pe mine în umbră. Bunica nu a fost cea mai afectuoasă persoană din lume, maică-mea, Clara, a numit-o Queen Victoria și nu datorită măreției ei, ci a felului cum a ales să-și închidă viața în doliu și suferință după moartea lui Constantin. Chiar și azi bunica poartă doar negru și casa are o atmosferă morbidă de criptă, mai ales că peste tot tronează încă pozele cu tata în diferite ipostaze din scurta lui viață. Când eram mic, Clara mă lăsa câteodată la ei, mai mult ca o pedeapsă la adresa bunicii, care s-ar fi presupus că ar fi trebuit să aibă mai multă grijă de mine. Casa mare a Ioneștilor-Botiș m-a înspăimântat întotdeauna. Obișnuit cu lumina permanentă a unei pictorițe obsedate de soare, acasă la bunici cu draperiile trase, orbecăiam singur, neîndrăznind să scot vreun cuvânt, sau ascultând doar istorisirile nesfârșite despre fiul lor pierdut. Inițial bunica mi-a spus că semăn cu tata, sunt fiul ei salvat, când o să cresc mare, o să devin exact el. Dar cu timpul, atât fizicul, cât și dorințele mi-au fost complet diferite și bunica nu m-a mai văzut ca o reincarnare. Dezamăgită m-a alungat ușor din sufletul ei, unde nu mai încăpea oricum nimeni. Din păcate, în afară de ochii lui albaștri, eram copia fidelă a Clarei, înalt, șaten, oarecum artist!

Nici vizita asta nu a fost mai plină de entuziasm. Cu o strângere de inimă l-am căutat peste tot pe bunicul, a cărui căldură sufletească m-a întâmpinat deseori când trăia, înainte să se izoleze în biroul lui, unde scria sau studia, dorind să nu fie deranjat. Bunicul Ionescu a fost un doctor docent, cercetător, a inventat o grămadă de lucruri esențiale în medicină, ceva cu genomul uman și ADN, n-aș putea să spun exact ce, sunt complet paralel cu chestiile astea. Și tata a fost tot cercetător, dar în istorie, iar bunica a avut o carieră strălucită ca profesor universitar, a predat limba rusă. A făcut facultatea la Moscova într-o perioadă când chestia asta a fost în trend. Din păcate revoluția a scos-o de pe val, limba rusă din predarea obligatorie și ea s-a simțit jignită să redevină un simplu dascăl de română la un liceu oarecare. Așa că n-a mai lucrat de peste treizeci de ani, lucru care i-a oferit timpul necesar să se adâncească complet în obsesiile ei, să aleagă suferința ca unic mod de a trăi.

– Dar iubită ai? m-a întrebat după ce conversațiile de complezență au fost epuizate. Sper că nu ai de gând să te însori și să faci copii. S-a strâmbat cu scârbă.

– Da’ de ce, Nona, ce-i rău să mă așez și eu la casa mea!

Bunica și-a făcut o cruce amplă.

– De ce-ai fost tu salvat atunci, să torni plozi, ca mă-ta?

– M-a turnat și pe mine, Nona. Doar pe mine mă ai… zău, am avertizat-o amuzat. A dat din mână plictisită.

– Tot cu pozele? a arătat spre aparatul ce-l purtam agățat de gât.

Ocupația mea de bază, aceia de fotograf utilitar, i s-a părut întotdeauna un moft, o pierdere de vreme. Degeaba m-am fălit cu diplomele pe la concursuri internaționale sau colaborările super-mișto cu National geografic, a declarat mereu că la treizeci de ani ar trebui să fi capabil să ai un job adevărat.  Ceea ce nu are cazul meu, de bună seamă, încurajarea în propria mea familie, nu a fost neapărat punctul lor forte! Deodată mi-a venit ideea s-o pozez, mai ales dacă mă apucam de proiectul Art-Mark’s și iar n-aș mai da prin Cluj un an. Poate s-o duce și biata Nona alături de fiul ei iubit și nu avem prea multe poze rămase din viața ei solitară. Dar bunica Botiș era greu de pozat, și-a pus mâna în față, enervată că nu era machiată, nici pensată și părul îi stătea ca naiba. Era bătrână și cine dracu’ vrea să vadă o băbăciune cu-n picior în groapă?

– Io, buni, io! i-am spus, a surâs, a aplecat ușor capul și părul ei alb a înconjurat-o ca un nimb, chiar în momentul când o rază stingheră s-a strecurat prin draperia grea din ferestre. Și am prins cadrul! Acel moment unic, inefabil, imortalizat pentru eternitate. Nona cu ochii ei mari și albaștri larg deschiși și zâmbet surâzător, ușor ironic, ușor drăgăstos privindu-mă, unica sa rudă în viață.

Nona mea cea puțin afectuoasă, captată în acea clipă care-mi aparține în totalitate. Poate de aceea am fost salvat, să-i încleștez pe peliculă acel surâs trimis mie de mama tatăl meu prea regretat. Nu știu dacă am specificat, dar de treizeci de ani mă întreb și tot nu găsesc motivul, de ce am supraviețuit tocmai eu accidentului aviatic, când nimeni altcineva nu a mai făcut-o? De ce eu și nu Constantin cel atât de adorat de Nona și de Clara, adorație cu care nu m-au blagoslovit niciodată și pe mine.

Am plecat și trist și împăcat de la bunica. Chiar dacă n-o s-o mai văd, deși mă îndoiam de asta, eram fericit că i-am surprins portretul. Am văzut poza doar o clipă pe display, dar am știut că am realizat o capodoperă.

Fragment apărut în Revista de cultură națională AGORA ARTELOR, nr. 9/2022 pg.45 https://en.calameo.com/read/002732589d6829aac0eeb

Roman- Casa cu cinci ferestre

Vă semnalez cu bucurie apariția romanului meu „Casa cu cinci ferestre”, 384 pg. Cartea a apărut la Editura UP din București, 2022. Editor Oana Arion, redactor carte Daniela Popa (Mulțumiri!)

Este al doilea roman publicat după cel de debut din 2010 „Departe spre acasă”, și a treia carte, după volumul de proză scurtă din 2017 „Desene cu se(crete)”.

Un roman la care am lucrat câțiva ani, cu o acțiune concentrată pe două lumi, lumea reală a capitalei țării noastre și undeva „între lumi”, o zonă fantastică, un Purgatoriu menit să ofere salvarea personajului principal Ruben.

Personajele sunt cinci frați, Sasha, Vlad, Cristian, Iudita și Ruben, care caută fiecare să se împace cu trecutul și să se vindece de o situație traumatizantă. Se mai caută și pe ei, deoarece au fost despărțiți în copilărie, nu se cunosc!

Vă aștept să treceți pragul „casei” mele, să descoperiți fiecare „fereastră”.

Am să închei prezentarea cu citatul uneia dintre primele cititoare ale cărții, Alina: „Vă felicit pentru carte! Am citit-o ieri, dar știți cum? Că abia o puteam lăsa din mână, nu m-am lăsat până nu am terminat de citit toată cartea.”

Casa cu cinci ferestre, poză de la Alina

Mulțumesc pentru semnele de citire, le aștept ca o recompensă pe măsura muncii din spatele acestui roman, care cuprinde sintetizarea unor ani, a unor întâmplări fericite și mai puțin fericite și a fost o terapie și pentru mine scriindu-l!

Cartea poate fi achiziționată de pe siteul editurii UP, link de comandă: http://www.edituraup.ro/cumpara/casa-cu-cinci-ferestre-claudia-peter-245

„Casa cu cinci ferestre” la Târgul de carte Bookfest, București 2022, alături de cărțile Editurii UP

„Casa cu cinci ferestre”- în curând la Editura Up

http://www.edituraup.ro/cumpara/casa-cu-cinci-ferestre-claudia-peter-24

Vă semnalez cu bucurie viitoarea apariție a romanului meu la Editura UP, București, intitulat „CASA CU CINCI FERESTRE”

Romanul este în curs de apariție și va fi lansat la Bookfest 2022 București în cadrul prezentărilor de carte din perioada 1-5 iunie, Pavilion B2, Stand F01, Editura Up.

Cum ar putea niște eliberați dintr-o copilărie a groazei să trăiască, să iubească, să se vindece?

            Ruben este prins între lumi, iar singura lui șansă de salvare este să-și aducă frații aproape, frați pe care nu i-a întâlnit încă, deși au trecut douăzeci de ani de la eliberarea lor din Ferma din Vale, unde au fost prizonieri ai unui tată abuziv.

Este povestea celor cinci, împrăștiați prin lume, necunoscuți…

O scriitoare de romane siropoase, un IT-ist alcoolic divorțat, un student la arte, un fotomodel timid, un comatos prins între lumi.

Va reuși Ruben să-și reunească familia?

Mi-am ratat dreptul la viață și, bântuind fără țel între lumi, probabil că nu mi-am câștigat încă nici dreptul la moarte.

Dirijorul din Saint Martin in the Fields

Vremea în Londra era imprevizibilă. Pe un soare sclipitor și aproape douăzeci și unu de grade, vara londoneză răsfăța turiștii ce împânzeau la refuz centrul metropolei. Iar din senin, ploaia răpăia rece și răutăcioasă, izgonind în toate părțile roiul de furnici plimbărețe. La ora amiezii, în Biserica Saint Martin in the Fields aveau loc concerte gratuite. Diverse orchestre performau acolo, în general studenți, muzicieni debutanți, dar și ansambluri mai mici, camerate, cvartele ce încântau urechile și simțurile amatorilor de muzică clasică. Spectatorii nu erau puțini, după cum am constatat în participările mele dese la „distracții gratuite”.

În acea duminică încă nu începuse concertul pentru public, iar cum ploaia nu contenea, m-am adăpostit în biserică în perioada repetițiilor. Orchestra era necunoscută, păreau pentru prima oară acolo, iar dirijorul tânăr și nervos conducea cam tiranic un grup destul de dezbinat de interpreți. M-aș mira ca peste două ore haosul ăsta să se transforme în muzică. M-am așezat cuminte și udă pe ultimul rând de bănci și într-un moment de pauză cerută de dirijorul turbat datorită unui acord fals din partea trombonistului, telefonul meu începu să sune, umplând nepermis pauza de profundă tăcere. Douăzeci de oameni și-au îndreptat privirile spre mine, iar când însuși dirijorul s-a întors culmea furiei…, am crezut că intru în pământ de rușine.

Deodată conducătorul orchestrei sări de pe podium și veni spre mine. Cu o mână întinsă și o privire de om nebun îmi arătă ușa. Dar afară ploua încă, iar eu eram înfrigurată. Și nu aveam nimic de pierdut.

– Vă rog domnule, promit că îl închid. Nu am unde să merg, afară plouă și…

– Ce-mi pasă mie de ploaie, țipă el. Deranjezi! Ce dracu’ e ăsta, circ?

– Muzică sigur nu! m-am trezit spunând destul de ironic, el tresări vizibil. Scuze, am încercat să o dreg, nu mă pricep la muzica clasică! Sau modernă, e modernă, nu? Clasic-modern, contemporan…

– E creația mea! replică el, deodată deznădăjduit.

– Mai bine plec, mă scuzați! m-am ridicat brusc.

– Stai! mă opri cu voce puternică. Apoi se adresă orchestrei, zece minute pauză. Iar ei se ridicară ușurați și recunoscători că urma să încasez toată furia dirijorului. Acesta însă părea mai calm, mă invită să mă așez și dintr-un termos turnă ceai în două pahare de plastic. Îmi așeză unul pe pupitrul din fața scaunului unde stăteam zgribulită. Am sorbit încântată licoarea fierbinte și dulce.

– Deci, care a fost problema? mă întrebă brusc. Se așeză în fața mea și mă privi preocupat. Era tânăr, înalt și slab, purta ochelari cu rame negre și păr lung blond roșcat prins în coadă, tipic englez. Cu muzica mea, ce n-a sunat bine? insistă.

            L-am privit uluită.

– Nu aș putea spune…

– OK, n-o mai drege, ai zis că nu e muzică, de ce, trebuie să înțeleg. Peste două ore sala asta va fi plină ochi, mă sinucid cu capodopera mea sau nu? Sincer, spune-mi ce ți s-a părut că nu a sunat bine.

– Păi…, mă chinuiam să găsesc o explicație plauzibilă, șocată că el voia o soluție de la o necunoscută. Ceva nu s-a legat, am bâiguit încurcată. Scuze, nu am atâta cultură muzicală.

– Cei care au cultură muzicală mi-au spus că e genială compoziția, părerea lor nu contează acum, nu? întinse o mână fermă, cu degete lungi de pianist. Scott Frank Boyld al treilea, mi se spune Spark.

– Raluca Albu întâia! Mi se spune Riley! am surâs fără să mă pot abține să nu-i dau o replică pe măsura importanței propriului nume. Deci aveam în față un descendent al unei familii nobiliare, un lord. Eu eram doar o menajeră emigrantă.

            Își privi ceasul și oftă enervat de faptul că nu-i ofeream nicio soluție.

– Cred că nu a fost chiar atât de rău, dacă îți plac astfel de… sunete.

– Deci crezi că au fost sunete… disonante? E o problemă cu linia melodică?

– Probabil!

– Mă împușc!

            Își trecu neputincios mâinile prin păr, câteva fire se desprinseră din coadă. Mi s-a făcut milă de el.

– Nu ai ceva Mozart, l-am întrebat încet, ca backup!

            Se uită șocat la mine și deodată izbucni în râs. Râsul lui hohotit umplu fastuoasa navă a bisericii, iar muzicienii s-au oprit uluiți privindu-l.

– Te ador Riley! Ești primul om adevărat cunoscut de mult timp, pot să te îmbrățișez? Înainte să confirm, mă strânse tare în brațe și mă sărută pe amândoi obrajii. Apoi se depărtă către orchestră strigând, băieți, renunțăm la porcăria asta, mergem la sigur,  Philip Cashian, Camber Concerto! Modern dar clasic, domnilor și doamnelor, special pentru această minunată creatură udată de ploaie! Mulțumim vreme mizerabilă britanică, ai scăpat lumea de o îngrozitoare capodoperă.

            După neașteptata îmbrățișare am rămas în picioare pe culoar și nu știam ce să înțeleg din comportamentul rebel al muzicianului. Chiar și orchestra era derutată, se uitau unii la alții.

– Serios, pregătiți Cashian băieți, începem în cinci minute! Stai! am încremenit simțind că mi se adresa mie. Pleci așa, Cindarelă melomană? Accent delicios, dar ne-britanică, nici nu ai cum, atât de sinceră și fermecătoare.

– S-a oprit ploaia, am constat ieșind afară. Era răcoare, dar frumos, iar culorile parcă au fost curățate de praf.

– Nu pleci fără să ne mai vedem. Promite-mi că o să ajungi la concert, măcar dirijând operele altora să nu mă fac de râs.

– Îmi pare rău, am fost deplasată. Sunt sigură că faci o treabă minunată.

– Te rog, nu obișnuiesc niciodată să cuceresc domnițe la ananghie, deși tehnic vorbind tu mai salvat pe mine de-o teribilă rușine, doar orgoliul de compozitor mi-a fost știrbit, va trebui să trăiesc însă cu asta, nu-i așa? Dar insist să te mai văd. Să-ți mulțumesc cumva, să bem o cană de cei după concert sau ceva mai tare la un pub, miss Riley?

            Cererea mă uimi. Am fugit de când am venit în Regat de relații cu bărbații. E adevărat că nici nu am întâlnit până acum un intelectual englez printre emigranții est-europeni care-mi făceau avansuri în nenorocitul de cartier insalubru unde locuiam. Tânărul roșcovan, cu privirea lui senină mă învăluia fără să-mi dea senzația că vrea doar să mă pună la orizontală rapid, asemenea celor din cartier. Ceva tare la un pub din centrul Londrei ar fi fost o experiență minunată alături de el. Dar din păcate, dirijorul era oaza de normalitate pe care nu o s-o trăiesc vreodată.

-Am să vin la concert! am mințit și el zâmbi încântat. S-a înclinat ceremonios în fața mea și s-a întors la repetiție, alături de orchestra care a început să-și acordeze instrumentele.

            Înapoi către casă, imaginea lui îmi merse direct la inimă. Știam că nu o să-l mai văd vreodată și nu înțelegeam de ce-mi părea atât de rău.

Fragmentul a fost publicat la pg.42-43 în Revista de cultură națională AGORA ARTELOR, nr. 8/2022 https://en.calameo.com/read/002732589321eb0215ef5