Vă semnalez cu bucurie viitoarea apariție a romanului meu la Editura UP, București, intitulat „CASA CU CINCI FERESTRE”
Romanul este în curs de apariție și va fi lansat la Bookfest 2022 București în cadrul prezentărilor de carte din perioada 1-5 iunie, Pavilion B2, Stand F01, Editura Up.
„Cum ar putea niște eliberați dintr-o copilărie a groazei să trăiască, să iubească, să se vindece?
Ruben este prins între lumi, iar singura lui șansă de salvare este să-și aducă frații aproape, frați pe care nu i-a întâlnit încă, deși au trecut douăzeci de ani de la eliberarea lor din Ferma din Vale, unde au fost prizonieri ai unui tată abuziv.
Este povestea celor cinci, împrăștiați prin lume, necunoscuți…
O scriitoare de romane siropoase, un IT-ist alcoolic divorțat, un student la arte, un fotomodel timid, un comatos prins între lumi.
Va reuși Ruben să-și reunească familia?
Mi-am ratat dreptul la viață și, bântuind fără țel între lumi, probabil că nu mi-am câștigat încă nici dreptul la moarte.”
Vremea în Londra era imprevizibilă. Pe un soare sclipitor și aproape douăzeci și unu de grade, vara londoneză răsfăța turiștii ce împânzeau la refuz centrul metropolei. Iar din senin, ploaia răpăia rece și răutăcioasă, izgonind în toate părțile roiul de furnici plimbărețe. La ora amiezii, în Biserica Saint Martin in the Fields aveau loc concerte gratuite. Diverse orchestre performau acolo, în general studenți, muzicieni debutanți, dar și ansambluri mai mici, camerate, cvartele ce încântau urechile și simțurile amatorilor de muzică clasică. Spectatorii nu erau puțini, după cum am constatat în participările mele dese la „distracții gratuite”.
În acea duminică încă nu începuse concertul pentru public, iar cum ploaia nu contenea, m-am adăpostit în biserică în perioada repetițiilor. Orchestra era necunoscută, păreau pentru prima oară acolo, iar dirijorul tânăr și nervos conducea cam tiranic un grup destul de dezbinat de interpreți. M-aș mira ca peste două ore haosul ăsta să se transforme în muzică. M-am așezat cuminte și udă pe ultimul rând de bănci și într-un moment de pauză cerută de dirijorul turbat datorită unui acord fals din partea trombonistului, telefonul meu începu să sune, umplând nepermis pauza de profundă tăcere. Douăzeci de oameni și-au îndreptat privirile spre mine, iar când însuși dirijorul s-a întors culmea furiei…, am crezut că intru în pământ de rușine.
Deodată conducătorul orchestrei sări de pe podium și veni spre mine. Cu o mână întinsă și o privire de om nebun îmi arătă ușa. Dar afară ploua încă, iar eu eram înfrigurată. Și nu aveam nimic de pierdut.
– Vă rog domnule, promit că îl închid. Nu am unde să merg, afară plouă și…
– Ce-mi pasă mie de ploaie, țipă el. Deranjezi! Ce dracu’ e ăsta, circ?
– Muzică sigur nu! m-am trezit spunând destul de ironic, el tresări vizibil. Scuze, am încercat să o dreg, nu mă pricep la muzica clasică! Sau modernă, e modernă, nu? Clasic-modern, contemporan…
– E creația mea! replică el, deodată deznădăjduit.
– Mai bine plec, mă scuzați! m-am ridicat brusc.
– Stai! mă opri cu voce puternică. Apoi se adresă orchestrei, zece minute pauză. Iar ei se ridicară ușurați și recunoscători că urma să încasez toată furia dirijorului. Acesta însă părea mai calm, mă invită să mă așez și dintr-un termos turnă ceai în două pahare de plastic. Îmi așeză unul pe pupitrul din fața scaunului unde stăteam zgribulită. Am sorbit încântată licoarea fierbinte și dulce.
– Deci, care a fost problema? mă întrebă brusc. Se așeză în fața mea și mă privi preocupat. Era tânăr, înalt și slab, purta ochelari cu rame negre și păr lung blond roșcat prins în coadă, tipic englez. Cu muzica mea, ce n-a sunat bine? insistă.
L-am privit uluită.
– Nu aș putea spune…
– OK, n-o mai drege, ai zis că nu e muzică, de ce, trebuie să înțeleg. Peste două ore sala asta va fi plină ochi, mă sinucid cu capodopera mea sau nu? Sincer, spune-mi ce ți s-a părut că nu a sunat bine.
– Păi…, mă chinuiam să găsesc o explicație plauzibilă, șocată că el voia o soluție de la o necunoscută. Ceva nu s-a legat, am bâiguit încurcată. Scuze, nu am atâta cultură muzicală.
– Cei care au cultură muzicală mi-au spus că e genială compoziția, părerea lor nu contează acum, nu? întinse o mână fermă, cu degete lungi de pianist. Scott Frank Boyld al treilea, mi se spune Spark.
– Raluca Albu întâia! Mi se spune Riley! am surâs fără să mă pot abține să nu-i dau o replică pe măsura importanței propriului nume. Deci aveam în față un descendent al unei familii nobiliare, un lord. Eu eram doar o menajeră emigrantă.
Își privi ceasul și oftă enervat de faptul că nu-i ofeream nicio soluție.
– Cred că nu a fost chiar atât de rău, dacă îți plac astfel de… sunete.
– Deci crezi că au fost sunete… disonante? E o problemă cu linia melodică?
– Probabil!
– Mă împușc!
Își trecu neputincios mâinile prin păr, câteva fire se desprinseră din coadă. Mi s-a făcut milă de el.
– Nu ai ceva Mozart, l-am întrebat încet, ca backup!
Se uită șocat la mine și deodată izbucni în râs. Râsul lui hohotit umplu fastuoasa navă a bisericii, iar muzicienii s-au oprit uluiți privindu-l.
– Te ador Riley! Ești primul om adevărat cunoscut de mult timp, pot să te îmbrățișez? Înainte să confirm, mă strânse tare în brațe și mă sărută pe amândoi obrajii. Apoi se depărtă către orchestră strigând, băieți, renunțăm la porcăria asta, mergem la sigur, Philip Cashian, Camber Concerto! Modern dar clasic, domnilor și doamnelor, special pentru această minunată creatură udată de ploaie! Mulțumim vreme mizerabilă britanică, ai scăpat lumea de o îngrozitoare capodoperă.
După neașteptata îmbrățișare am rămas în picioare pe culoar și nu știam ce să înțeleg din comportamentul rebel al muzicianului. Chiar și orchestra era derutată, se uitau unii la alții.
– Serios, pregătiți Cashian băieți, începem în cinci minute! Stai! am încremenit simțind că mi se adresa mie. Pleci așa, Cindarelă melomană? Accent delicios, dar ne-britanică, nici nu ai cum, atât de sinceră și fermecătoare.
– S-a oprit ploaia, am constat ieșind afară. Era răcoare, dar frumos, iar culorile parcă au fost curățate de praf.
– Nu pleci fără să ne mai vedem. Promite-mi că o să ajungi la concert, măcar dirijând operele altora să nu mă fac de râs.
– Îmi pare rău, am fost deplasată. Sunt sigură că faci o treabă minunată.
– Te rog, nu obișnuiesc niciodată să cuceresc domnițe la ananghie, deși tehnic vorbind tu mai salvat pe mine de-o teribilă rușine, doar orgoliul de compozitor mi-a fost știrbit, va trebui să trăiesc însă cu asta, nu-i așa? Dar insist să te mai văd. Să-ți mulțumesc cumva, să bem o cană de cei după concert sau ceva mai tare la un pub, miss Riley?
Cererea mă uimi. Am fugit de când am venit în Regat de relații cu bărbații. E adevărat că nici nu am întâlnit până acum un intelectual englez printre emigranții est-europeni care-mi făceau avansuri în nenorocitul de cartier insalubru unde locuiam. Tânărul roșcovan, cu privirea lui senină mă învăluia fără să-mi dea senzația că vrea doar să mă pună la orizontală rapid, asemenea celor din cartier. Ceva tare la un pub din centrul Londrei ar fi fost o experiență minunată alături de el. Dar din păcate, dirijorul era oaza de normalitate pe care nu o s-o trăiesc vreodată.
-Am să vin la concert! am mințit și el zâmbi încântat. S-a înclinat ceremonios în fața mea și s-a întors la repetiție, alături de orchestra care a început să-și acordeze instrumentele.
Înapoi către casă, imaginea lui îmi merse direct la inimă. Știam că nu o să-l mai văd vreodată și nu înțelegeam de ce-mi părea atât de rău.
La Liceul de Arte Oradea am sărbătorit luna februarie printr-o expoziție de excepție cu ocazia zilei de Dragobete, sărbătoarea iubirii la români. Elevii grupei de pictură din clasa a X-a au realizat lucrări inspirate de tema dragostei, în compozițiile de atelier, folosind ca inspirație tradiția specifică din 24 februarie. Sărbătoarea a fost interpretată în manieră proprie de adolescenții talentați și originali ai liceului de arte. Tema dragostei a fost pictată, ea reprezentând o forță de apropiere sau respingere, un motiv pentru iubirea aproapelui, familiei, persoanei iubite, dar și a artei, creației. Elevii fiind la vârsta adolescenței, 16-17 ani, au folosit acest pretext pentru a realiza lucrări bogate cromatic și simbolic, sensibile și rafinate, pe care vă invit să le vizualizați în expoziția noastră.
Îi felicit pentru harul lor deosebit, talentul și dăruirea prin care au abordat tema sensibilă într-o manieră personală, aducând un omagiu iubirii în cea mai profundă formă a ei. O expoziție potrivită în contextul actual al amenințării suferinței din țara vecină, un „protest” prin artă pentru dragostea de oameni și încredere că iubirea și arta au puterea să scoată la iveală ce mai bun și mai frumos în oameni.
Lucrările prezentate în articol sunt originale, realizate în atelierele Liceului de Arte Oradea, de elevii clasei a X-a B, grupa A, profesor coordonator Peter Claudia.
Întoarcerea acasă era mereu dureroasă, mai ales acum, când reveneam doar să-mi conduc ultimul membru al familiei pe ultimul drum. Mie îmi plăcea să cred că îmi conduceam mătușa pe primul ei drum, unul frumos, lipsit de dureri, luminos, unde o aștepta mama, sora ei. Și fratele meu!
Drumul către casă a fost anevoios, legăturile cu trenul proaste și oricum ultima parte am parcurs-o cu autobusul, unul aglomerat, în care privirile curioase nu m-au ocolit. Și mai aveam și rău de mașină. Un copil m-a privit direct, întors spre mine din brațele mamei lui în scaunul din față, și-a întrebat-o în gura mare într-o pauză de liniște din zumzetul general și emisiunea politică de la radio.
-Mama, ce-are tanti pe față?
Și eu care am crezut că pot deveni invizibilă.
Orașul a apărut după multe ore, înconjurat ca într-o mantie protectivă de munții Șurianul, păzit cu strășnicie de dealul Cetății, ce-și înălța vârful rotund, copleșit de zăpadă. Sărbătorile au decorat orășelul cu ghirlande multicolore, bradul din centru din fața Catedralei susura colinzi, dintr-o instalație cu jumătate becurile sparte deja. Dar toate astea m-au emoționat, am privit doar o clipă spre biserică și mi-am amintit de mine demult, plănuind să mă cunun aici cu iubirea vieții mele.
Mătușa a locuit la bloc, în apartamentul meu moștenit de la părinți, așa că fiind deja proprietară nu trebuia să-mi bat capul cu nicio succesiune. Măcar partea asta birocratică avea să fie simplă, după cât am pătimit cu averile mai mari și mai tentante, împărțite grosolan la divorțul meu. I-am cedat totul fostului soț, ca preț al redării libertății. Ironică pedeapsă, munca mea de-o viață a devenit acum proprietatea unor rude îndepărtate și necunoscute ale omului pe care l-am crezut timp de zece ani, jumătatea mea.
Acum aveam doar acest apartament, unde am pășit înfrigurată și am pornit centrala pe gaz, fără să-mi dau jos paltonul gros. Pe geam plopii din față au susurat desfrunziți, o pasăre uitată de iarnă și-a scuturat aripile. Am pornit aparatul de cafea, cu inima deodată plină de bucurie și speranță. Casa asta caldă și curată a rămas ca o dovadă perenă a îmbrățișării și iubirii mătușii mele. A păstrat-o așa pentru mine, iar chipul ei cu păr alb din portretul de pe peretele livingului, mi-a promis speranță. I-am mulțumit printr-un plâns eliberator, de mila mea mai mult decât de a ei.
Următoarele zile le-am petrecut într-o transă pe care ți-o oferă situațiile limite, cumva nu ești complet conștient de ce ți se întâmplă. Am rămas uluită de solidaritatea din jurul mătușii mele, colegele ei de la spital s-au ocupat de tot, băieții de pe salvări au înconjurat cimitirul și au petrecut-o cu sirene prelungi, ce-au omagiat o viață dedicată salvării de vieți. Mătușa mea a fost asistentă șefă la spiralul din oraș și după cum am constatat acum, a fost iubită de toți, multă lume a condus-o pe ultimul sau „primul” ei drum. La oficiile funerare a nins mult, iar eu am fost acoperită de căciula uriașă, ascunsă de gulerul înalt și eșarfa neagră, petrecută mai ales peste partea dreaptă a feței, cea mutilată. Oamenii n-au băgat de seamă aspectul meu, s-au abținut foarte bine, iar condoleanțele lor exprimate intens, au părut sincere.
După înmormântare m-am adâncit în apartament și-am lenevit în pat o zi sau două, bucurându-mă de orele de răgaz, de momentele astea rare din viața ultimilor ani, când nu trebuia să fac nimic. Marele oraș unde eram așteptată părea departe, ascuns după munții ce m-au acaparat acum și au pus un scut între trecut și prezent.
După câteva zile am ieșit la magazinul din oraș, nevoită de proviziile demult finalizate. Acasă în marele oraș, prin comenzile rapide achiziționam urgent absolut totul, aici oamenii erau obișnuiți să iasă, să stea la cozi, să-și povestească planurile de sărbători. Ocoleam aglomerația, dar iată-mă-s la super-market, cu coșul plin de „bucate cu gust”, cum le spuneam când primeam pachet de la mătușa. Aici salamul avea gust de carne, iar brânza de lapte, pâinea era caldă, iar specialitatea zonei, plăcinta cu ceapă și varză, ți se topea în gură. Am tresărit brusc, auzindu-mi numele strigat, lângă mine stătea o femeie vag-cunoscută, cu trupul îngroșat și fire de păr decolorate ieșind de sub căciulă. Am surâs amabilă, dar ea a zâmbit larg, cu dinții încă frumoși.
-Nu mă mai ții minte, nu? Am fost în aceiași clasă în gimnaziu! Demult, apoi la liceu io am intrat la industrial numărul doi, n-am avut medie de teoretic unu! Sunt verișoara lui Radu, mergeam la chef cu voi, m-am cuplat cu frate-tău într-a zecea! a zâmbit și amintirea fratelui meu mi-a zvâcnit sângele-n vene.
Mi-am amintit-o, volubilă, gălăgioasă, plinuță, ca și acum.
-Condoleanțe pentru doamna Stanca! Ce pierdere, era mai bună ca toți doctorii ăștia de la noi! Dumnezeu s-o odihnească! și-a făcut o amplă cruce. I-am întors spatele și-am pus cu mâna tremurândă produsele pe masă, la scanat.
Am ieșit afară tulburată de amintiri, iar când am crezut că am scăpat de fantomele trecutului, m-am auzit strigată.
-Ioi… greu e dup-o vârstă! a comentat gâfâind fosta colegă de generală. Da’ numai la mine, tu ești tot zveltă și frumoasă! N-o să-ți vină să crezi pe cine am văzut ieri pe bulevard…, da’ auzi, nu mai bine bem doi două o cafea ca oamenii? E un frig să crapă pietrele, uite-te și tu ce zăpadă-i pe Cetate!
– Trebuie să duc produsele acasă, am bâiguit încolțită.
– Stau la două blocuri de tine scumpă, merg și eu, bag niște pulpe la cuptor și te-aștept la masă mai târziu. Fac o cafea bună, mai bârfim ca fetele!
Am acceptat doar să scap, ideea bârfei cu oricine nu-mi surâdea deloc, dar mai mult ca o curiozitate stranie, am luat totuși o sticlă de vin din barul mătușii și-am sunat la interfonul blocului vecin, două ore după întâlnirea de la magazin. Deși era doar cinci, afară s-a întunecat și frigul mușca aprig. M-am bucurat să simt lumina și îmbrățișarea de bun venit a Renatei și a soțului ei, un alt coleg de generală, pe care tot nu mi-l aminteam. M-am așezat la masă, pe colțarul din bucătărie și m-am prefăcut impresionată de amenajarea de prost gust a apartamentului decomandat.
-A renovat tot Nelu, și-a lăudat femeia bărbatul, care a deschis sticla de la mine și-a turnat în trei pahare. Io am tensiune, da’ nu te refuz, Mia dragă!
Diminutivul numelui meu mi-a adus iar emoții, doar aici mi se spunea așa, toată lumea mă cunoștea fiind Mia a Stancăi de la spital, Mia artista, Mia designerul vestimentar. Afară în lume redeveneam Emilia, sau Emi cum mi-a spus soțul meu, sau Emillie cum mă strigau colegii din Franța. Mia era intim, de acasă și mă bucuram că oamenii de aici nu l-au uitat.
După ce-am golit sticla și-am înfulecat cu poftă bunătățile Renatei, parcă mi-a mai venit inima la loc și-am putut să ascult indiferentă bârfele colegei mele. Mi-a îndrugat viețile necunoscuților pe care i-am lăsat în urmă, jonglând printre destine, în mare parte ratate. Lumea s-a căsătorit, a divorțat, s-a mutat, a emigrat, a murit, s-a îmbolnăvit de cancer, a scris o carte… Povestea scriitorului mi-a atras atenția.
-Adam a făcut lansarea aici, chiar pe Cetate, „Orașul Cetății”. Nelu, adu s-o vază Mia, are autograf! Vezi, „pentru Rena și Nelu”! a deschis pe masă un volum destul de gros, la prima pagină, unde scrisul lui lăbărțat, inconfundabil, a scris dedicația. Ți-am zis la magazin că n-o să-ți vină să crezi pe cine-am văzut, da’ mai șocant e că mi-a zis Lucia, o știi, a fost în clasă cu tine la Filologie, aia blondă, e profă de română la liceu…
O priveam prea uluită de pomenirea scriitorului ca să-mi amintesc de oricare altă colegă, fie ea și fosta mea cea mai bună prietenă.
-Lucia e diriginta fiică-mi Sofia. Am o bomboană de fată, lasă c-o s-o cunoști, da’ acu-i în oraș cu gașca, de, după o vreme nu mai stă cu noi babalâcii! Mai desfă Neluțu o sticlă, că doar n-om bea doar ce-a dus Miuța!
Am strâns cartea în mână și-am închis-o, pe ultima copertă poza lui m-a făcut să roșesc brusc. Chipul lui de acum, de patruzeci de ani, l-am descoperit la fel de chipeș, dar arăta mai intelectual cu ochelarii moderni de vedere, ca un scriitor autentic. M-am ridicat deodată cu inima să-mi sară din piept. Ideea că era aici, în orășelul neîncăpător pentru amândoi m-a tulburat teribil.
-Stai, nu ți-am spus, Lucia zice că la liceu…
– E târziu Renata și-s obosită, mai vorbim, bine? Și apoi cred că plec, chiar mâine, am treabă la job!
– Of Mia, mă bucur că-ai venit și-așa scurt, o vedetă ca tine să treacă pe la noi.
Am pus mâna pe carte, o țineam strâns cu degetele albite deja. Nu puteam s-o las aici, în casa asta de oameni cumsecade, dar incapabili să înțeleagă eventualele mesaje subliminale din spatele cuvintelor. Nelu mi-a împrumutat-o cu drag, Renata s-a asigurat că i-o voi restitui, are autograf și nu mulți din foștii ei colegi au devenit faimoși, ca mine și Adam Antonescu. Hainele create de mine nu și le permitea, dar cartea…
Povestirea „Întoarcerea în orașul cetății” a fost publicată în revista națională de cultură REVISTA AC, nr. 17/2022, pg. 61, Redactor șef Constantin Popuța https://en.calameo.com/read/00696100176f09f1b2f64
„Desene cu se(crete)” Claudia Elena Peter proză scurtă (171 pag)Editura Singur, 2017 „Primăvara asta voi fi altfel!” „Mi-am amintit de mine, copil mic, desenând pe asfaltul din curtea blocului cu crete colorate, cuvintele care le spuneam secrete, pentru că pe atunci sensul mi-a părea lipsit de importanță. Dar secretele omului mare nu mai erau atât de […]
Am ajuns la bilanțul lecturilor pe anul ce tocmai s-a încheiat. Un an în care am scris lucrarea de grad I, așa că am citit mai multă lectură de specialitate. Dar literatura m-a găsit și-n anul 2021 cu cărți frumoase și necesare pe care le-am devorat din curiozitate, dorință sau pură întâmplare. Lista în ordinea citirii:
KRISTIN HANNAH Un nou început
SIMONA TĂNĂSESCU Karma-i o zdreanță
DAN CLAUDIU TĂNĂSESCU Taina stelelor
ELIZABETH HICKEY Sărutul pictat
FREDRIK BACKMAN Un bărbat pe nume Ove
ELLA R.H. Iartă-mă că te-am iubit
KRISTIN HANNAH Aleea cu licurici
DORA PAVEL Do not cross
LUCINDA RILEY Grădina cu lavandă
MAX BLECHER Inimi cicatrizate
COLLEN HOVER Verity
MIHAIL SEBESTIAN Femei
GUILLERMO MARTINEZ Moartea lentă a Lucianei B.
YUKIO MISHIMA Amurgul marinarului
KATE MORTON Grădina uitată
CAMILLA LACKBERG Colivia de aur
CĂTĂLIN VRABIE Pierdut în India
SANTA MONTEFFIORE Primăvară în Toscana
MAJA LUNDE Istoria Apelor
ISABEL ALLENDE Casa spiritelor
TEO ANGHEL Bărbat de casă
GEORGIANA VÂJU Doamna Eminescu
CAMILLA LACKBERG Prințesa ghețurilor
Anul acesta aș îndrăzni un top al preferințelor, pe primul loc a fost romanul lui Backman „Un bărbat pe nume Ove”, absolut genial scris, o poveste simplă, un personaj aparent banal, dar de o profunzime fantastică, am râs și am plâns alături de Ove. Anul viitor mi-am propus să citesc toate cărțile scriitorului suedez.
Pe locul doi a fost „Casa Spiritelor” de Isabel Allende, o epopee sud-americană, în buna tradiție a cărților lui Lossa sau Marquez. Fantastică scriitura, personajele, evoluția lor în timp pe mai multe generații, recomand și sigur o să mai citesc din cărțile autoarei.
Pe trei cartea norvegienei Mayei Lunde „Istoria Apelor”, o distopie extrem de tulburătoare în contextul încălzirii globale, (am citit deja și „Istoria Albinelor”). Foarte talentată scriitoarea, militantă activă pentru problemele încălzirii globale și ale planetei noastre în general. Emoționantă povestea celor două personaje principale, din cele două planuri temporale. Iar legătura dintre ele surprizătoare!
Locul patru ar fi ocupat la egalitate de cărțile lui Kristin Hannah „Un nou început” și „Aleea cu licurici”, scriitoarea americană se joacă cu emoțiile în povești de viață deosebit de frumoase. Tot pe locul patru aș plasa-o pe Camilla Lackberg, căreia i-am citit anul acesta „Colivia de aur” și „Prințesa ghețurilor”, este o scriitoare suedeză talentată, și de la ea am să citesc toate cărțile din seria Fjallbacka (din care am citit „Predicatorul”, deși „Prințesa Ghețurilor” este prima carte din serie!)).
Am descoperit autori noi, cum ar fi argentinianul Guilermo Martinez sau japonezul Yukio Mishima, cu două cărți impresionabile de la Humanitas Fiction.
Mi-a plăcut și Collen Hover cu celebra „Verity”, Santa Monteffiore cu „Primăvara în Toscana”, Kate Moron cu „Grădina uitată” și Lucinda Riley cu „Grădina cu lavandă”. Multe scriitoare talentate mi-au ajuns în bibliotecă anul acesta! La fel cum e și americana Elizabeth Hickney cu „Sărutul pictat”, o carte de ficțiune istorică despre unul dintre pictorii mei preferați Gustave Klimt.
La literatura română nu fac topuri, mi-au plăcut toate cărțile citite anul acesta, la ai noștri sunt subiectivă recunosc. Pe unii dintre autorii citiți îi cunosc din mediul online, le-am citit cărțile scrise, cum este Simona Tănăsescu sau Theo Anghel. De la Simona am citit romanul „Karma e o zdreanță”, iar de la Theo cartea ei non-fantasy, „Bărbat de casă”, cărți despre dragoste în toate formele ei. Tot despre iubire a fost și cartea autoarei Ella R.H. „Iartă-mă că te-am iubit”.
Georgiana Vâju a scris o carte deosebită, „Doamna Eminescu” cartea întâi, din perspectiva Veronicăi Micle, impresionantă și documentată munca autoarei. Felicitări Georgianei pentru limbaj, atmosferă, omagiu adus Veronicăi și poetului Eminescu!
De la Dora Pavel am citit „Do not cross”, originală și bine scrisă. De la Dan Claudiu Tănăsescu am citit „Taina Stelelor”. Clasicul literaturii române Mihail Sebastian „Femei”, nu mai are nevoie de prezentare, nici Max Blecher cu „Inimi cicatrizate”, o carte care m-a impresionat teribil (Blecher ar putea obține un loc unu în topul literaturii române citite de mine anul acesta”).
O carte care mi-a oferit o perspectivă interesantă asupra Indiei a fost cea a lui Cătălin Vrabie, jurnalul de călătorie „Pierdut în India”, am citit-o ca documentare pentru propriile scrieri, dar am descoperit un autor sincer și un călător pasionat.
Literatura și cărțile mi-au făcut anul mai bun și mai bogat, mergem înainte cu minunile adunate deja ce-și așteaptă rândul în bibliotecă. Până atunci, un an inteligent, plin cu povești interesante. La bună citire!
Dacă ați citit cărțile prezentate , vă aștept opiniile în comentarii.
Fotografiile folosite în articol sunt făcute de mine în diverse contexte estetice, iar cărțile fac parte toate din biblioteca personală.
-Deci nu mai pot dragă cu pandemia asta! Adică să nu merg io la party că idioții ăștia ne închid în case ca pă șobolani? S-o creadă ei dragă, io tot nu mă las, organizez petrecerea de Revelion.
-Lasă că n-o fi un capăt de lume, încercă s-o îmbuneze maică-sa, mătușa-mea.
Verișoara se întoarse spre ea și-i flutură contrariată genele false, semn că ba era!
-Spune-i și tu Anna, îmi ceru mătușa ajutorul, uite Anna nu se plânge, ce mare lucru cu zbenguiala aia? O fi la anu’, până la anu’ om scăpa de nenorocirea asta!
-Scăpăm pe dracu’, rosti furioasă Emma și se așeză pe scaunul roz din fața oglinzii, retușându-și machiajul perfect, care-i definea trăsăturile tot perfecte într-un mod nenatural. Anna, pufni diva, scuze dragă, dar ea nu se duce nici la ABC!
-Studiază, îmi luă apărarea mătușa.
Emma își dădu ochii peste cap, semn clar că nu vedea nicio utilitate în plictisitorul meu studiu permanent. Ea terminase cu școala după liceu și nu înțelegea insistența mea de a finaliza cel de-al doilea master.
-Anna să-și caute mai bine un soț, să nu mai stea pe capul meu toată ziua!
-Emma! o certă maică-sa, dar vară-mea mă privi sfidătoare prin oglinda de machiaj cu ramă sculptată aurie.
-Ce, n-am dreptate? Stă la noi de când a venit la facultate în capitală, a zis că doar pe o perioadă, da’ asta cu școlile ei nu mai gată niciodată. Io nu pot să-mi aduc iubitul că e mereu acasă, stă ca tuta și citește! Ochii verzi i se umplură de lacrimi de frustrare.
Mie toată scena mi se păru amuzantă, parcă n-ar fi vorba despre mine, dar știam că are dreptate. Iubitul ei era altul în fiecare săptămână și e adevărat că le-am cam pierdut șirul, iar uneori mai dădeam de ei prin baia comună sau în bucătăria înghesuită a apartamentului mic din Colentina. Am venit de la țară să studiez și conform Emmei o fac intenționat, să nu plec din casa lor, deoarece mătușa a promis că mă cazează pe perioada școlii.
Să mai scap de gura ei, am tras geaca groasă pe mine, cizmele în picioare și am pornit spre magazin, până nu se făcea târziu și intrau restricțiile în vigoare. Afară un frig teribil bântuia orașul. Măcar dacă ar ninge, ar mai alina spaimele din oameni, treceam unii pe lângă alții străini și distanțați.
Am tresărit când am simțit vibrând telefonul în geanta de umăr. L-am luat mirată că mă sună și pe mine cineva.
-Sal’ Anușcă! Vocea profesorului de istoria artei îmi aduse un zâmbet pe chip.
Fusese bolnav și internat la spital la terapie intensivă, abia a scăpat de nenorocirea de boală care a lovit omenirea. M-a invitat să-l vizitez, avea chef să vadă o față prietenoasă recognoscibilă, nu fantomele în costume apocaliptice, care-i aplicau măsuri dureroase de supraviețuire. Am grăbit pasul spre stația de tramvai și am prins rapid exact unul ce m-a adus aproape de locuința sa. Nu aveam prea mult timp, anul acesta se finaliza doar peste câteva ore și festivitățile desfășurate în mod normal cu ocazia Revelionului erau complet interzise. Dar îmi era prea dor de profesorul Mironescu pentru a mai sta pe gânduri și apoi avea și Emma dreptate, nu ieșeam niciunde. De luni de zile și școala era online, așa că socializarea face to face a fost aproape inexistentă, dacă n-o pun la socoteală pe Emma și iubiții ei, desigur!
Profesorul locuia într-un imobil elegant, stil Art Nouveau, într-o casă pe care a câștigat-o greu de la chiriașii plasați aici de comuniști, după ani de zile de procese. S-a mutat abia anul trecut și casa trecea printr-un proces de reabilitare imposibil de estimat ca timp și costuri. Locul era destul de degradat, foștii chiriași n-au dat doi bani pe arhitectura originală, au decupat realmente stucaturile de ghips de pe tavane și le-au vândut. La fel au făcut cam cu toate lucrurile de valoare, vitralii, mobilier, covoare, lustre…, acum doar fațada mai amintea de perioada ei de glorie din anii de dinainte de război. Profesorul Mironescu reușise să renoveze doar o cameră, iar din a doua improviză o baie mică cu duș și o bucătărie, de fapt doar un loc de gătit. Celelalte zece încăperi mai aveau de așteptat!
L-am găsit în living, dormitor și birou deopotrivă. Era așezat pe canapea și m-am îngrozit văzându-l, rămăsese umbra celui ce a fost odată. Slăbise îngrozitor, iar chipul îi era palid, osos. Lângă el pe măsuța de cafea erau o mulțime de cutii și flacoane de medicamente, iar în spate am văzut un tub de oxigen și o mască, momentan nefolosite. Într-un colț, un brad de plastic împodobit sumar amintea de sărbătorile de iarnă, unele triste, lipsite de entuziasmul de altădată.
-Știu, noroc că-s deștept, că frumos sigur nu! zâmbi el cu greutate. Nu te sărut Anna dragă, dar îți transmit de la distanță iubirea mea.
M-am așezat pe fotoliul plasat deja la peste doi metri de pat. Îmi venea să plâng, era prima oară când vedeam pe cineva scăpat de forma gravă a bolii, iar urmele mă îngrozeau.
-Uite ce bucurie Anna, ce tânără încântătoare! Nu-i așa că e minunată?
Am realizat greu că vorbea cu cineva din cameră, o criză de tuse îi opri discursul și pe lângă mine țâșni grăbit un bărbat. Se aplecă asupra lui și-i așeză masca de oxigen. Profesorul se liniști greu și reveni la o respirație cât de cât normală. Tânărul se întoarse spre mine cu o căutătură furioasă, am remarcat doar ochii, fața îi era acoperită de o mască chirurgicală. M-am ridicat în picioare, dar când am vrut să mă apropii a întins mâna spre mine.
-Stai pe loc, nu mai e contagios, dar imunitatea lui e la pământ, nu vreau să-i dai cine știe ce!
-Teo, lasă fata în pace, vorbi profesorul cu greutate. Nepotul meu, Teodor Mironescu, arhitect! îl prezentă, dar nepotul nu făcu nici un gest spre mine, îi aranjă pernele și-i critică modul de a-și risipi energia pe vizite de curtoazie. Am observat că avea brațul musculos și tatuaje bine realizate.
După ce s-a convins că e bine, se sinchisi și de mine care am rămas în picioare, neștiind dacă să fug pe ușă sau să mă prăbușesc în fotoliu. Își spuse din nou numele, fără să ne dăm mâna, conform obiceiului învățat în ultimul an. Își dădu masca jos, avea chipul armonios și ochi albaștri, a căror căutătură am simțit-o tulburătoare. Realizam că nu am mai fost demult în compania unui bărbat tânăr, care să nu fie al Emmei sau colegii mei de la Master, în prezența cărora nu simțeam absolut nicio tulburare.
-Te servesc cu un ceai sau ceva mai tare? Habar n-am dacă masterandele de azi se dau pe brazdă cu alcool! surâse destul de seducător sau așa mi s-a părut și i-am răspuns înțepată.
-Alcool e foarte bine, mersi!
Zâmbi oarecum încântat și dispăru în bucătărie. Profesorul mă privi cu drag.
-L-a trimis frate-meu să aibă grijă de mine, ce slujbă detestabilă! Profesa la Londra, dar cu pandemia lucrează online, face proiecte rezidențiale și poate lucra de oriunde. Era aiurea să plătească chirie în Anglia, așa că a venit în țară. Acum e țintuit aici de restricții și frate-meu îl trimite și la moșul ăsta decrepit…
-Sunt băiat mare, rezist! comentă Teo apărând cu două pahare de whisky, îmi întinse unul și se așeză pe un scaun, sorbind.
-Păi și eu nu-s cu suflet? Revelion fără mine?
– Că tot veni vorba de chef, e ora cocktailului!
După proteste nebăgate în seamă de asistentul ocazional, profesorul Mironescu primi o mulțime de pastile pe care le înghiți cu greutate. Apoi se lăsă pe perne, epuizat, Teo îi așeză masca de oxigen și bolnavul închise ochii. Adormi aproape imediat și mă lăsă singură cu nepotul său arătos, care-mi făcu semn să ne retragem în bucătăria mică, închizând cu grijă ușa.
În bucătăria minusculă ne-am așezat pe cele două scaune disponibile în lateralele mesei lipite de perete și Teo ridică paharul de whisky.
-La mulți ani, Anna! Fie ca noapte asta să treacă fără evenimente neplăcute. Oftă privind o clipă spre camera unchiului.
Am privit ceasul mare de pe perete, care ticăia cam tare și mă bucuram că-mi ascundea astfel zgomotul bătăilor inimii. Mai aveam o oră până trebuia să fiu acasă, după nu mai aveam voie pe stradă. Teo observă privirea mea și deodată-mi atinse mâna peste masă.
-Sper că nu vrei să pleci și să mă lași singur de Revelion? Avem și ceva haleală, nimic extravagant, dar pot încropi ceva platouri…, apoi trebuie să ne asigurăm că unchiul e bine, nu? Împreună!
Cuvântul împreună-mi dădu fiori și mâna lui caldă pe care o retrase brusc, considerând gestul oarecum deplasat, nu ne cunoșteam deloc. Dar perspectiva de a intra în noul an alături de el îmi aduse un zâmbet pe față. Așteptam deja sărutul lui de an nou, ca la o mare speranță.
Textul „Revelionul în pandemie” a câștigat premiul al II-lea la Concursul Național „Magia Iernii”, organizator AGORA ARTELOR
Accidentul fratelui prietenei mele Flori ne-a terminat brusc copilăria. După, n-am mai putut visa la fel, lumea noastră iluzorie s-a risipit odată cu finalizarea şantierelor şi a populării blocurilor de alţi copii, de alte prietenii. Accidentul a fost controversat şi nu s-a demonstrat niciodată nimic. Era absurd să crezi că la vârsta lui, Dacian ar fi căzut pur şi simplu de la etajul patru de pe balcon. Un copil cuminte, timid, ce nu îndrăznea să vorbească neîntrebat nici la şcoală, era în clasă cu mine. Ceilalţi îl credeau idiot, dar eu ştiam că e doar tăcut şi se teme să nu greşească, să nu fie pedepsit. N-o să ştiu niciodată dacă a fost pedepsit Dacian în ziua aceea de duminică dimineaţa, poate a răspuns greșit la o întrebare, s-a aflat în locul nepotrivit…, poate a vrut doar să zboare prin ploaie, că răpăia şi atunci ca acum, de parcă voia să ducă undeva departe întreaga noastră stradă. Tatăl lui n-a fost acuzat oficial niciodată, mama lor a fost la biserică, iar de la Flori nu s-a putut scoate o vorbă mult timp după.
Din ziua în care Dacian a căzut sau a fost aruncat de la balcon, Flori n-a mai fost la fel. Imediat după accident a plecat la o mătușă în alt oraș, ai ei fiind prea ocupaţi cu băiatul ce supravieţuise miraculos, dar rămăsese paralizat pe viaţă. Au fost lunile în care nu l-am mai văzut pe nenea Florin băut, zilele în care tanti Daciana începuse să vină pe la mama şi le găseam de multe ori fumând în bucătărie, cu ochii plânşi de lacrimi secrete. Iar eu eram atât de fericită că atunci când Flori se va întoarce, mă voi putea juca iar cu ea, fără ca mama să-mi interzică, doar şi ele erau prietene.
Astăzi o căutam la spital printre copiii răniţi, părinţi disperaţi, jurnaliştii curioşi, întreaga adunătură umană pe care o tragedie cu multe victime o poate atrage. Un autobuz școlar implicat într-un accident rutier era o știre de maxim interes. Numele lui Flori nu era pe nici un fel de listă şi deodată mă lovi revelaţia faptului că poate am confundat-o, învățătoarea pe care au arătat-o în poza de la știri nu era prietena mea din copilărie, doar semăna cu ea. Nu o mai văzusem de ani de zile, cine ştie cum s-a schimbat? Dar chipul ei frumos, încadrat de părul lung, roșu aprins, nu l-aș putea uita vreodată. Privirea pătrunzătoare chiar și prin ecranul computerului, era a prieteni mele cele mai bune, Flori avea cei mai frumoşi ochi verzi! Soţul meu mă aşeză cuminte în sala de aşteptare şi se duse înarmat cu poza noastră de la mare să o caute. Reveni după puţine momente.
– Mai e o învăţătoare rănită, dar o cheamă Veronica Dumitrean!
Am tresărit.
– Veronica e al doilea ei nume, după fetiţa din filmul din anii şaptezeci! Ştiu sigur, Flori ura numele ăsta!
– Se pare că acum îl foloseşte! soţul meu îmi mărturisi îngrijorarea cu privire la inevitabila întâlnire cu personajul controversat, despre care auzise atâtea.
Devenind adolescente amândouă ne-am schimbat. Pe ea aproape am uitat-o în anii în care a crescut-o sora mamei ei. Dar aceasta s-a îmbolnăvit grav şi Flori s-a întors la apartamentul părinţilor, unde doar Dacian se schimbase. Tanti Daciana redeveni umbră, nenea Florin se reapucase de băutură. Flori se schimbase mult în anii care au trecut de când s-a mutat la mătușa ei, se făcuse înaltă și superbă, era emancipată și avea prieten! Eu, mai mică cu doi ani nu mai prezentam interes şi sufeream ignorată. Îmi amintesc cum o pândeam de la fereastră, o vedeam cum râde înconjurată de adolescenţii ce-au remarcat-o şi ei cât se făcuse de frumoasă. O aşteptam pe banca din faţa blocului când veneam de la şcoală, trecea grăbită pe lângă mine, doar pentru a-şi lăsa ghiozdanul de liceană, și se ducea la întâlniri tainice, ce mă supărau cu plânsete ascunse. „E mare de-acum”, îmi zise tata, căruia i-am mărturisit necazul că Flori nu se mai joacă cu mine. „Doamne fereşte, interveni mama, o depravată, asta e Flori, să nu te prind că o saluţi măcar!”. Nici ea nu o mai era prietenă cu tanti Daciana şi mie îmi era milă de bietul Dacian, pe care îl scoteau în cărucior în faţa blocului, ca pe un bebeluş. Îmi amintesc că odată m-am apropiat de el şi l-am salutat, doar fusesem colegi de clasă, nu odată l-am ajutat la teme. Dar Dacian nu mă recunoscu, se uita fix într-un punct, iar un firicel de salivă îi curse din gură. Îmi amintesc spaima şi greaţa ce mă cuprinseră. Prost ai fost Dacian, să cazi tu de la patru!
Soțul meu făcu tot posibilul să intru să o văd pe Veronica Dumitrean, dar nefiind vreun membru al familiei, a fost imposibil. La fel a fost și să mă urnească pe mine de acolo, deşi se făcuse seară, iar ploaia începea iar să bată în ferestrele mari ale spitalului de urgențe. Obosită și stresată de toată incertitudinea situației prietenei mele din copilărie, am pornit să-mi iau o cafea de la tonomat, enervată că mi s-a făcut și foame, deși foamea era un sentiment pe care nu mi se părea normal să îl am acum. Pe coridor se iscase gălăgie și țipete de groază, un copil dintre cei accidentași murise pe masa de operație și tânguielile bietei lui mame îmi aduseră frisoane și stări de panică. Brațele soțului meu mă găsiră salvatoare, tremurând, încercând să evit disperarea generală. Cum devenisem atât de dependentă de el?
– Hai acasă pui drag, nu-i de tine locul ăsta, aflu eu dacă-i Flori învățătoarea rănită, am mituit vreo doi brancardieri să-mi spună!
Dar cum afară turna cu găleata, am hotărât să mai stăm puţin, poate stătea şi ploaia.
Eram singură în casă în ziua aia. Era seară, ţin minte perfect că am auzit iar strigăte pe hol, uşi trântite, paşi grăbiţi şi lovituri disperate în uşa mea. De spaimă nu m-am putut mişca. Ştiam că nenea Florin când e beat, lovește prostește în uşile vecinilor. Dar bătăile erau altfel acum, păreau că repetă un cod secret, un alfabet cifrat prin care prietena mea din copilărie ştia să-mi ceară ajutorul. Am deschis şi Flori năvăli în casă, dispărând în dormitorul meu. Am închis uşa cu yala. N-am îndrăznit să merg în camera mea, ascultam tremurând să-i aud vreo mişcare, dar totul a rămas încremenit, în liniște. Nici pe casa scării nu se mai auzea nimic, semn că taică-său s-a potolit și probabil a adormit mort de beat în apartamentul lor de la etajul patru. Aproape am ajuns să mă întreb dacă prietena mea a intrat vreodată în casa noastră, fugărită de monstrul ăla. Mă strigă încet, „Sandi, îmi dai un pahar cu apă, te rog!”. Mâna îi tremura ca varga când i l-am întins şi l-a sorbit dintr-o înghiţitură, ştergându-şi apoi stropii de apă contopiţi cu sângele uscat de pe faţă. Se ridică şi mă întrebă de ai mei. „Vin mai târziu, sunt la schimbul doi”. „Vreau să mă spăl, ai ceva haine de-ale tale? Eşti ca mine de înaltă, trebuie să se potrivească ceva!”. Am dat din cap fericită că o puteam ajuta şi în faţa dulapului mă întrebam complet blocată oare ce i-ar fi plăcut. Aş fi vrut să-i dau rochia mea cea nouă şi frumoasă pentru nunta verişoarei, dar ea alesese un tricou alb şi pantalonii verzi, de trening. În drum spre baie am văzut că rochia i-a fost sfâşiată, spatele gol dezvelea o zgârietură lungă. Iar pe picioare în jos, pe sub rochiţa ruptă, curgeau picuri negri de sânge. „Să nu spui nimănui despre asta, jură!”, îmi şuieră, dar eu nu puteam vorbi, nu puteam înțelege ce i s-a întâmplat lui Flori!
– Pui, cred că a venit soțul ei!
Vocea iubitului meu mă trezi la viaţă, am alergat amândoi după un domn trecut de prima tinereţe, dar elegant, respectabil.
– Mă scuzaţi, domnule Dumitrean? Omul ne făcu semn că nu dă nicio declaraţie, confundându-ne cu presa. Sunt prietena lui Flori, domnule Dumitrean! se opri brusc şi când se întoarse spre noi avea o căutătură obosită, surprinsă. Alexandra Pantea, Sandi, vă rog spune-ţi-i că Sandi vrea s-o vadă!
Nu răspunse, dar privirea lui sfredelitoare îmi merse direct la inimă, numele meu de copil îmi aduse amintirile de-a valma. M-am aşezat pe scări în urma plecării lui, copleşită.
– Am greşit pui, am greşit faţă de ea, am abandonat-o şi eu, ca toţi ceilalţi!
Soţul meu mă lua în braţe.
– Ai fost un copil! Sandi, nu am ştiut că așa ţi se spunea, e frumos!
– Ea îmi spunea aşa, numai ea!
Multe necunoscute au bântuit familia lui Flori. Nici acum nimeni nu a fost acuzat, nu s-a decis nimic concret, dar nenea Florin a părăsit pentru totdeauna domiciliul conjugal. Tanti Daciana rămase să aibă grijă singură de un adolescent paralizat pe viaţă şi de o fată cu inocenţa distrusă pentru totdeauna. Nu am spus nimănui cum arăta Flori în seara aceea, nici cât timp a curs apa în baia noastră, în încercarea ei de a spăla urmele improprii. Mi-a spus că îi era foame şi i-am pregătit bucate bune, gătite cu carne, din care a gustat puţin, cu înghiţituri străine. Am fost dezamăgită că nu-i e poftă, și nu se poate bucura de bunătăţile mamei mele, la care visase toată copilăria. Nu îmi plăcea că am crescut amândouă, am devenit niște străine, din cele mai bune prietene. Și ce era cel mai trist, ştiam lucruri de adult, îngrozitoare, pe care nu aş fi vrut să le ştiu vreodată.
Ne-am reîmprietenit la liceu, ea era într-a unsprezecea, eu abia intrasem în universul necunoscut al noului ciclu de învățământ, mă ajută să răzbesc pe cotloanele celui mai mare liceu din oraș. Mă simțeam bine să o am prietenă, iar împreună cu ea eram și eu văzută. Flori mă proteja ca o soră mai mare. A fost acolo la prima fugă de la oră, la prima notă mică, succesul de la olimpiada de literatură, la cenaclu când am citit prima oară un text propriu, în livingul apartamentului, unde m-a sărutat prima oară băiatul de care eram complet îndrăgostită. Au fost doi ani magici ai prieteniei noastre, anii în care am făcut amândouă liceul în acelaşi timp. Apoi ea termină școala, nu îți luă Bacalaureatul pentru că nu a învățat suficient. Maică-sa a ipotecat casa pentru un împrumut la bancă, nu l-au mai putut plăti şi banca le-a luat casa. Îmi amintesc disperarea mamei ei, imobilitatea lui Dacian şi neputința tinerei fete ce se vedea iar, cu toate şansele ratate. S-au mutat la ţară, în casa mătușii bolnavă, iar prietena mea s-a transformat în îngrijitoare, deși se visase profesoară.
– Am fost aşa norocoasă, Alex! Nu e drept ca eu să primesc atâta noroc pe lumea asta şi ea…
– Dă-o naibii puiuț, nu poți controla ce destin îşi face fiecare! Nu-mi place cum te-au afectat amintirile din copilărie. Şi apoi nu mi se pare să fi ajuns prea rău prietena ta, e cadru didactic, iar soțul ei sigur are mai mulți bani ca mine. Desigur nu și farmecul meu seducător, dar ăsta e un privilegiu doar ție acordat, soția mea dragă!
– Puiuț, nu se cade aici, i-am refuzat sărutul, dar m-am abandonat în brațele lui, topită efectiv după el, zăpăcitul meu frumușel, cum îl alintam.
– Doamna Sandi? o voce străină mă aduse la realitate, presupusul soţ al Florinei apăru tăcut în faţa mea. Veronica… Flori, cum îi spuneți dumneavoastră, ar dori să vă vadă!
Am pornit degrabă spre salonul ei, cu senzația că voi remedia o uriașă greșeală.
Eram în Provence, sudul Franței, pe Coasta de Azur, într-unul din cele mai frumoase locuri din Europa.
-Să vezi ce mișto-i hotelul unde stăm, se agita Lulu să-mi povestească. Și artistul e super șmecher, nu ca boșorogul de Hossanu, abia așteaptă să-l pozezi.
De asta mi-era teamă. De multe ori prefer morocănoșii, sunt mai docili și mai ușor de surprins, pe când narcisiștii…, mă așteptam ca Jaques Dupont să-mi pozeze ca un maestru ferchezuit, cu buzele țuguiate, îmbrăcat de gală. Dar hai să revenim la Provence și peisajul mirific în care am aterizat, șoseaua șerpuia chiar pe malul mării care își desfășura întinderea argintie spre orizonturi imprecise, datorită norilor înghesuiți în linia mării. Malurile stâncoase coborau abrupt în faleze ușor înspăimântătoare, dar deosebit de spectaculoase. Iarna blândă pe care o lăsasem în Toscana era ușor mai aspră aici, urme de zăpadă se așterneau peste tot în pete albe. Casele frumoase, decolate cu plante încă perene și tâmplăria vopsită în albastru, ne petreceau traseul spre Cassis, unde urma să ne așezăm tabăra pentru o lună cel puțin. De fapt totul fusese deja aranjat de echipa mea destoinică, doar eu lipseam din gașcă. Și Ivana, care tăcea ca de obicei fără să participe la discuțiile noastre vesele din mașină. Mă rog, nici eu nu eram prea fericit, dar epatam prin glume tâmpite și remarci neinspirate, tachinându-mă cu Lulu și Doru. O priveam din când în când pe Ivana, așezată pe bancheta din spate, alături cu mine, dar ea admira peisajul încercând să nu arate cât îi displace asocierea cu noi trei, disfuncționalii.
Orășelul Cassis apăru după un drum pe crestele dealurilor, pe niște serpentine care-mi făcură rău de mașină, pilulele mele necesare durerilor și senzațiile tari la condus, nu făceau casă bună. Dar priveliștea pitorescului orășel mi-a mai adus culoarea-n obraji, ne-am oprit să facem poze de sus, spre panorama golfului port. Într-una din ele am surprins-o pe Ivana dreaptă, cu părul fluturându-i în vântul destul de rece, înfofolită cu un palton negru și purtând o eșarfă imensă verde. Mai frumoasă ca Mediterana!
Eram cazați într-un complex turistic exclusivist, undeva la periferia orășelului, care devenise în ultimii ani o atracție turistică internațională, supra aglomerată mai ales vara. Iarna era pustiu, doar localnicii și pescarii ce trăgeau în port ambarcațiuni colorate și vasele mici de croazieră. Lulu bombăni că s-a zgârcit Art-Mark’s, trebuia să ne cazeze la castelul ce domina orașul, transformat în hotel de lux, de unde s-ar fi simțit chiar o prințesă la ananghie închisă în turn.
-Dar bănuiesc că de tine e mai bine la Auberge à la lavande! Ai acolo toate condițiile de olog, no ofence, boss!
Moment când Ivana tresări și-o privi furioasă, apoi pe mine.
-Îi permiți să-ți vorbească așa?
Am ridicat din umeri.
-Sunt, nu?
Ivana tăcu și deodată drumul își pierdu farmecul. Doru întră cu mașina chiar în complexul Auberge à la lavande. Nu se vedea nicăieri lavandă, doar eram în februarie, dar hanul era un hotel fermecător tipic provensal, cu obloane albastre și tencuială albă, avea o intrare spectaculoasă, cu lift și pantă lină pentru cărucioare rotative. Am aflat mai târziu că hanul fusese construit după război de un ofițer francez care-și pierduse ambele picioare în Normandia și făcuse omul toate condițiile să poată circula fără probleme.
Fiica lui era acum proprietara, alături de o nepoată, ambele ne întâmpinară fericite și joviale. Nepoata era și traducătoarea oficială, deși Ivana se întreținu cu madam Colbert într-o franceză, evident perfectă. Noi eram cazați în complexul de căsuțe individuale, din mijlocul unei grădini splendide, chiar și iarna, pe platoul stâncos al falezei, sub noi marea își izbea zgomotos valurile. Mademoiselle Colbert ne avertiză că urma se strice vremea și deseară se prognozează o furtună. Așa că ne cază rapid pe fiecare în căsuța proprie, Lulu și Doru fuseseră instalați deja, iar eu și Ivana am primit cele mai bune locuri, chiar pe marginea platoului. Literalmente de pe ferestrele mele generoase se vedea panorama mării Mediterane și a portului din Cassis. Iar de la fereastra terasei care înconjura viluța aveam acces vizual direct la ferestrele Ivanei. Așa că am lăsat splendoarea mării în plata Domnului și m-am holbat ca un obsedat la femeia care-și desfăcea bagajul cu mișcări încete, și gândurile departe de acest loc perfect.
Au ieșit afară pe înserat și Bogdan părea mai relaxat odată scăpat din hotel. Mâna îi tremură ușor când și-a aranjat ochelarii negri cu rame mari. Elena se hotărî să nu insiste, dacă voia să-i spună și altceva decât o poveste cusută cu ață albă, probabil o va face. La adăpostul unui restaurant cochet la câteva străzi depărtare de hotel, amândoi au devenit mai liniștiți. Au comandat mâncare și câte un pahar de vin alb, pe care Bogdan l-a sorbit aproape dintr-o înghițitură, chiar simțea nevoia să bea. Fata surâse și privindu-l, un sentiment de drag i se cuibări în suflet, părea atât de neajutorat astăzi, încât ar fi vrut să-l strângă tare în brațe și să-i spună că e alături de el. Un gest deplasat, desigur, nu erau chiar așa de apropiați. De fapt deloc, nu au mai vorbit din vară, după ce a scăpat de ghipsul nenorocit și chestia asta i l-a adus bonus pe Eduard ca iubit și viitor soț. Deodată își aminti de ce-l sunase disperată de două ori, deși era clar că a avut motive întemeiate să nu-i răspundă. Problemele ei i se păreau penibile acum. Inelul cu piatră strălucitoare de pe deget i-a atras atenția, deși era încă stresat de întâmplările necunoscute de la hotel.
– Profesorașul? întrebă el, ușor ironic. Felicitări!
– Da, mersi, îți împărtășesc entuziasmul…, nu mă înțelege greșit, e extraordinar ce se întâmplă, dar parcă e prea repede, nu crezi? Deși e adevărat că mă curtează de doi ani! Cât să mai aștepte?
Bogdan o privi intens și ochii lui scânteiară, oglindă.
– Cât e nevoie, atâta trebuie să aștepte, cine nu așteaptă nu m-merită, E-elena!
Ea tresări cu spaimă.
– Dar, dacă tipul ăsta te face f-fericită, nu-l lăsa să-ți scape! vorbi ferm, deși se bâlbâia mai tare când avea emoții. Eu am făcut numai greșeli, să nu f-faci ca mine. Am avut o viață grea, n-a avut nimeni grijă de mine, cine să mă învețe, îmi asum singur porcăriile și nu sunt mândru! Dar… nu mă băga în seamă, hai să mai bem un pahar de vin și să-ți urăm toate cele bune, e clar că proful a găsit acolo în tine ceva deosebit dacă îi porți inelul! No-noroc!
Elena închină și sorbi cu sete tot ce a rămas în pahar. Restul întâlnirii a decurs firesc, au vorbit despre joburi și părinți, mai mult ea, povestind o grămadă de istorisiri amuzante din universul inepuizabil al școlii și al și mai fascinantului univers al familiei ei numeroase de la țară. Ascultând-o, i se păru că el devine mai trist și mai singur.
– Nu te înțelegi cu ai tăi? îndrăzni să-l întrebe.
– Taică-meu a murit luna trecută într-un a-azil! adăugă apoi, cu greutate. Crede-mă, nu-l regret nicio secundă, sper să ardă în iad! Maică-mea când aveam douăzeci de ani. Da, sunt p-praf, dar nu e numai v-v-vina lor, nici eu nu am făcut alegeri prea înțelepte. Dar, hei, sunt aici, nu-i așa? Sărbătorim o logodnă și o alianță ciudată pe care am încheiat-o azi, să fie cu no-no-noroc!
Vinul i se urcase la cap ușor, nu părea genul care să bea, de aceea limba i se dezlegase. Elena simțea că poate să-i spună orice, că el o să o înțeleagă mai bine ca oricine pe lumea asta.
– Ai aflat, puștiul pe care l-am căutat în spital, băiatul în c-comă!
Elena tresări puternic și culoarea i se duse din obraz.
– A fost transferat, nu se știe unde!
– Cum adică? întrebă ea, ușurată că nu i se dăduse vestea că s-a stins din viață.
– Se zvonește că în străinătate, la ceva clinică mai șmecheră ca spitalul de stat. Poți să-i condamni? I-ironic, puștiul umbla cu fata managerului general, asta e o palmă direct în propriul obraz, o recunoaștere a neputinței. Și o afacere frumos aranjată, bănuiesc că nu-i așa ușor să fi tratat la o clinică de fițe din V-viena pe banii asigurărilor de să-să-sănătate.
– Acolo e?
– Nu se știe e-exact, e mare secret! Alții ar spune că de fapt l-a luat fata managerului, iubita lui, și-l ține undeva cu ea, nu mai are nicio șansă, să nu moară în spital. O chestiune romantică!
– Cât de trist, Doamne ajută-i! fata își făcu o cruce amplă și Bogdan surâse. Nu ești credincios? îl întrebă, observându-i reacția.
– Să zicem că nu m-am decis încă, mi s-au întâmplat multe lucruri care m-au convins că m-a cam lăsat în plata… diavolului!
Fata îi atinse iar mâna, a încurajare.
– Cum aș putea să te ajut, ai nevoie de bani? Vorbesc serios, am un fond în care adun banii de ani de zile, dacă l-aș lichida, ar fi peste zece mii de euro cred…
– Și mi-i dai mie? Ce d-dracu’ aveți toți astăzi, lasă-mă în pace, mă descurc, pri-pricepi?
Elena deveni speriată de reacția lui agresivă. Îl văzu cum pune mâna la ochiul umflat și-și trece limba peste buza spartă. Își ceru scuze, nu avea nici un drept să intervină așa în viața lui. Așa cum nu era treaba ei nici ce se întâmplă cu băiatul în comă, ce-a impresionat-o la spital în vară. Era ca și cum viața ei perfectă, în esență, s-ar derula pe lângă ea, fără propria-i participare. Nu avea o nuntă de planificat? Cu numeroasele neamuri ale fericitului cuplu, colegii de școală, prietenii, s-ar aduna o nuntă tradițională românească cu două sute de persoane, două perechi de nași și o rochie de mireasă stil princess. Ce naiba avea de se preocupa mai mult de situația altora, decât de a ei?
„In schimb, eu stiu ce inseamna sa fii un intelectual, adica un individ cerebro-spinal; sa ai mintea atit de plastica cit este posibil si coloana vertebrala atit de dreapta cit e necesar” (Michel Foucault, 1967)
Claudia Elena Peter 