Cărți, recenzii, impresii de lectură

„Desene cu se(crete)”

 

Cărțile sunt lumina sufletului și a creierului, ne oferă hrană spirituală, dezvoltă limbajul, vocabularul, ne poartă spre destinații și lumi necunoscute, ne fac să visăm, să plângem, să ne enervăm, să suferim și să empatizăm cu personajele. În această nouă categorie mi-am propus să aduc cărți în lumină, evident, din punctul meu de vedere, pur subiectiv să punctez impresiile mele de lectură. Poate inspir pe cineva, aduc spre discuții romane, texte, proză, evidențiez personalitatea autorilor și recomand cărțile care mi-au plăcut (sau nu!).

Va fi un punct de vedere personal, dar citesc de când mă știu, s-au adunat câteva nume în listă, iar în ultimii ani s-au așezat frumos multe cărți din literatura română contemporană, trebuie să fim mândri de ea, avem cărți și autori minunați!

Voi vorbi doar de cărțile citite și achiziționate de mine, de biblioteca mea prețioasă, care crește asemeni copiilor mei, odată cu fiecare idee sau cuvânt care îmi luminează mintea și sufletul. Atașez câteva poze cu cărțile pe care le-am citit și cumpărat, e important să și cumpărăm cărți, în special ale autorilor cunoscuți, contemporani, e un semn de apreciere pentru munca lor. În spatele unei cărți stau ani grei de muncă asiduă, de scrieri și rescrieri, corecturi, demoni proprii azvârliți acolo spre vindecare, iar la final judecata cititorului e tot ce contează, impresia subiectivă de lectură.

Lecturi frumoase, savuroase! cu  drag autor și cititor C.E.Peter

 

81280902_2676919202428642_2770636518786596864_n

Târgul meșterilor populari

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Târgul meu favorit din Oradea este „Târgul meșterilor populari”, eveniment care se desfășoară în luna iulie, anual, în cadrul natural al Parcului Nicolae Bălcescu. Organizatorul evenimentului este Muzeul Țării Crișurilor, directorul Aurel Chiriac reușește să adune din toată țara meșteri populari autentici, care își expun creațiile timp de trei zile.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERAOLYMPUS DIGITAL CAMERA

Anul acesta, datorită situației pandemiei, târgul a fost organizat în două weekenduri, orădenii au avut posibilitatea să-și întâlnească meșterii preferați în condiții de siguranță. Lucrurile făurite cu drag și spor au fost expuse publicului, într-o ambianță deosebită, egida muzeului garantează valoarea produselor, iar iubitorii de tradiție și autenticitate au achiziționat diverse obiecte preferate.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Târgul oferă minuni din tradiția noastră populară, care au captat în formă și material sufletul, stilul meșterilor și meleagurile originare din care ei au sosit bucuroși, la invitația organizatorilor. Vizitatorii au admirat și achiziționat ceramică din diferite județe ale țării, oale de lut smălțuite, costume populare, ii cusute manual, bijuterii din mărgele maiestuos asamblate, jucării din lemn, sticle pentru pălincă cu vârtelniță, instrumente muzicale, tablouri, icoane pe lemn și sticlă, sculpturi, bijuterii din cupru, diverse obiecte utile din lemn, sticlă etc. De asemenea atmosfera a fost întreținută de concertele de muzică populară și mâncare bună.

OLYMPUS DIGITAL CAMERAOLYMPUS DIGITAL CAMERA

Vă invit să vizualizați imagini surprinse din Târgul Meșterilor populari de artistul Adrian Peter, soțul meu, în vizitele noastre la târg, pentru care avem o admirație și o pasiune specială. Ne-am bucurat că el a fost organizat și în acest an și am avut bucuria achiziționării micilor bucurii autentice.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERAOLYMPUS DIGITAL CAMERA

Fotografiile prezentate în articol, artist Adrian Peter

„Târgul Meșterilor populari”, Oradea

Desene în izolare, „Masca”- văzută prin ochii elevilor de la Liceul de Arte

COLAJ masca

Izolarea forțată din pricina pandemiei de Covid 19, nu a izolat talentul și creativitatea elevilor Liceului de Arte, Oradea. Prin intermediul școlii online, am continuat activitatea reinventându-ne metodele de comunicare, folosind în scop educativ mijloacele internetului, prin care am ținut legătura permanent cu elevii noștri. Fiind profesor la Liceu de arte Oradea, catedra Arte Vizuale, am transmis elevilor mei mai multe teme, adaptând programa școlară la posibilitățile predării online.

Le-am propus o temă „la modă”, folosind elementul obligatoriu al vestimentației noastre actuale, Masca. Elevii mei și-a adus contribuția în realizarea de lucrări originale, personale, folosind accesoriul de protecție ca și centru de interes în compoziții plastice. Folosind tehnici diverse, grafică, pictură, colaj, pirogravură, au creat lucrări originale, debordând de imaginație. Vă prezint expoziția online a grupei de desen, clasa a X-a, arte plastice.

Mesajul transmis de noi este cel al speranței, arta va răzbate din casele fiecăruia, iar imaginile au puterea de a transcende, reinterpretate prin ochiul și sufletul privitorului. Felicitări elevilor!

 

Articol apărut în Revista ARTĂ ȘI CANDOARE, pg.42,  nr.4/2020, redactor șef, Lilioara Macovei , revistă de promovare a talentului copiilor, cu care am o colaborare foarte bună!

Vă invit să o citiți!

Artele Textile -Magie prin firul Ariadnei

4

Artele Textile reprezintă o categorie specială din vastul domeniu al Artelor Vizuale, cu o puternică dezvoltare a exprimării artistice. Artiștii „textiliști” aleg să-și înfăptuiască lumea magică prin mijloace specifice, locul pensulei este luat de firul de ață, locul pânzei de urzeală și bătătură, reinterpretând în manieră contemporană tradiționalul meșteșug al țesutului ancestral.

Domeniile moderne de exprimare din designul textil sunt tapiseria, contexturile, colajul textil, obiectul textil, broderia. Folosirea firelor de ață, lâna, bumbac, sfoară de cânepă, mătase, dar și materialele neconvenționale fir de cupru, sticlă, ceramică, împletite între ele și dezvoltate în compoziții, creează povești magice desenate prin „firul Ariadnei”. Prezente pe simezele expozițiilor din întreaga lume, Artele Textile sunt tot mai apreciate și mai admirate de publicul consumator de artă contemporană și de colecționari. Artiste ca Cela Neamțu au așezat piatra de temelii în arta decorativă, creând opere perene, de o reală valoare artistică.

ierichon3

Cela Nemțu, „Fereastra pentru Ierichon – III” , tapiserie

În țara noastră se organizează anual expoziții care adună pe simeze artiștii care activează în domeniul textil, una din cele mai prestigioase expoziții este Salonul Național de Arte Textile, „Ariadnae” de la Târgu Mureș, expoziție anuală, care a adunat numeroși artiști sub egida Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Târgu Mureș. Anul acesta, sub incidența evenimentelor internaționale și a pandemiei de Covid 19, expoziția a avut loc online, pe site-ul UAP Târgu Mureș. Mulțumiri pentru invitație și organizare d-nei Nagy Dalma, artist textilist.

Am avut bucuria participării la câteva ediții, anul acesta special am dorit să onorez prin artă o frumoasă inițiativă neîntreruptă, evenimentul a ajuns la ediția a XXIV-a. Vă invit să urmăriți imagini din frumoasa expoziție, artiștii consacrați sau studenți și-au găsit locul în expoziția virtuală. La ediția din acest an participă artiști din numeroase centre artistice și universitare de artă ale țării: Cluj-Napoca, Timișoara, Iași, Oradea, Deva, Miercurea Ciuc, Suceava, Odorheiu Secuiesc, Sf. Gheorghe și Târgu Mureș.

Imaginile folosite în prezentul articol, au fost preluate de pe site-ul Uniunii artiștilor din România, Filiala Târgu Mureș.

https://www.uapmures.ro/evenimente/ariadnae-24-2020-salonul-de-arta-textila.html

1

 

3

Articol apărut în Revista de cultură AGORA ARTELOR, NR.1/2020, o revistă deosebită, cu care am început colaborarea ca redactor de proză și artă, redactor șef Lilioara Macovei

Cărțile mele publicate

COLAJ CARTI CLAU

Cărțile se înșiruiesc pe scândurile băițuite întunecat de trecerea vremii. Versurile poeților mă urmăresc ca o amintire imprecisă. Pe de-o parte zorii zilei, pe de alta taina nopții.” Desene cu se(crete).

Cărțile mele, glasul meu!

Romanul de debut în urma unui concurs la Editura Lumen, Iași în 2011, DEPARTE SPRE ACASĂ

254394_236560063027181_7693088_n

Despre  Departe spre acasă:

„Romanul prezinta istoria unei femei din Romania, căsătorită cu un diplomat italian, care retrăiește zilnic drama femeii abuzate de propriul soț: Eram cine eram, nimic, nimeni, doar femeia unui bărbat ce-si exercita dreptul de viața și de moarte asupra mea (…). Romanul dezvăluie aspectele ascunse ale unor casnicii, trauma morală și fizică produsă de violența partenerului. E un semnal de alarmă și un strigat disperat al unei ființe umane, care trăiește de ani de zile în teroare și abuz, creându-și o lume paralela capabilă să-i ascundă realitatea insuportabilă. Romanul „Departe spre Acasă” al autoarei Claudia Elena Peter, publicat la Editura Lumen, vă așteaptă să descoperiți istoria dramatică a unei emigrante din Romania care știe Cum e să simți cum totul se năruie”.

„O carte despre căutarea identității, a integrării și acceptării unei emigrante românce în locul magic, confortabil, ideal al acasei! Acasa este văzută ca o luptă împotriva traumelor și complexelor, sădite de educație și exemplul familial, accentuate de abuzurile unui soț violent. O regăsire a speranței și împăcării personale, departe de meleagurile natale, tocmai în fascinanta Africă de Sud.”

DESENE CU SE(CRETE) volum de proză scurtă, conține 10 povestiri, editura Singur, Târgoviște, 2017

Un periplu umanist între stări antagonice, personaje care trăiesc în societatea contemporană românească, confruntate cu propriile trăiri psihologice, dar și cu relațiile de familie, copii, dragoste, boală, creație.
„Fata din Înalturi”- problema maternității, a complexelor pe care le poate induce într-o familie aparent perfectă, nașterea une fete.
„Fata din Adâncuri”- boala necruțătoare, lupta pentru supraviețuire fizică și mentală, speranță și regăsire.
„Fata Frumoasă”- povestea femeii supusă soțului abuziv, de care nu se poate despărți nici măcar prin moarte.
„Fata Urâtă” – contrastul între urâțenea chipului și frumusețea sufletului și a mediului natural.
„Fata Tatălui”- fata care vine să își cunoască tatăl, un pictor celebru, în urma unui controversat test ADN.
„Fata Mamei”- povestea regăsirii mamei, singura rămasă alături de fiica care-și pierde toată familia într-un teribil accident.
„Prima dragoste, part one”- un scriitor revine în micul orășel de province unde-și regăsește fosta iubită din adolescență, odată cu amintirile acelor ani.
„Prima dragoste, part two”- o familie ajunsă la nunta de aur, rememorarea vieții împreună cu bucurii și regrete.
„Fata care le știe pe toate”- despre micile/marile drame petrecute în spațiul tipic feminin al unui salon de frumusețe
„Fata care nu știe nimic”- artistul care decide că viața lui nu mai merită trăită.

21316099_155566561703091_8464409667510720068_o

Despre Desene cu se(crete):

„Cele zece povestiri cuprinse în acest volum de proză scurtă, creionează într-un mod extrem de profund (iată, legătura cu desenul!) personaje cu ,,multele lor stări”. Inserările în fiecare povestire a momentelor trăite, imaginate, simțite de autoare, sunt făcute cu abilitatea de fină cunoscătoare a identității umane. Eu am descoperit două planuri narative pe care subtil ni le expune scriitoarea: unul dur, tăios, dureros, în care viața personajelor este pusă pe masa de disecție a cititorului și unul puțin zeflemitor vis-a-vis de un destin nemilos pentru care, uneori nu poți face nimic decât o răscolire prin sertarele derâderii.

Destinele personajelor fac din cititor un ,,înduioșat”, un părtinitor pentru că naratoarea consemnează cu o înțelepciune captivantă, traiul omenesc. Lumea descrisă este de un firesc constant, dar lăuntric, autoarea fiind documentată și în rezonanță absolută cu universul studiat, altfel nu ar fi ieșit un volum atât de elegant și prețios.

Impecabila dicție a prozei denotă, după cum bine se vede, o simplitate specifică unui scriitor de nivel înalt. Expunerea povestirilor când obscure când luminate, cu toate spaimele morții sau cu speranțele vieții frumoase, cu îndoiala sau rugăciunea către Dumnezeu, toate sunt un tot armonizant, de fapt esența romanului. Am descoperit o autoare de o vibrație interioară specială, cu un discurs plastic și relevant în această proză dezinhibată, clară și categorică.

Am găsit în acest volum fragmente din viață și am extras o panoramă amplă, o schițare bine configurată într-o societate cu drame și lașitate, bunătate și prietenie, toate redate cu un talent care promite mult”.

Lilioara Macovei, scriitor, redactor șef revistele: Agora Artelor, Negru pe alb

 

COLAJ CARTI

 

 

Expoziție personală „Conexiuni” în Agora Artelor

104495428_3313613151984303_369550915120302883_n

Grupul de promovare a artei – Agora Artelor, prin distinsa creatoare a acestui grup scriitoarea Lilioara Macovei, mi-a organizat o expoziție. Aceasta a reunit mai multe lucrări, în mediul online, păstrând trendul vremurilor trăite, în această perioadă care limitează interacțiunile fizice. Dar iubitorii și creatorii de frumos nu și-au oprit definitiv preocupările, din contră, izolarea a oferit timpul necesar înfăptuirii noilor produse artistice, fie că vorbim de scriere de poezii, proză, articole sau crearea de lucrări de artă vizuală.

Grupul Agora Artelor își propune să adune sub egida sa, creatorii de frumos din mai multe domenii, literatură, arte vizuale, un mediu deschis și prietenos, în care autorii și artiștii vizuali pot să-și împărtășească ideile și creațiile.

Vă prezint în fotografiile ce urmează expoziția mea, lucrări realizate în ultimii ani în tehnici diverse,  colaj textil, pictură pe sticlă și vitraliu. Sunt lucrări personale, fiecare reprezintă o parte a sufletului, gândurilor și preocupărilor mele artistice, sclipiri de culoare și forme, menite să exprime stări diverse.

Despre mine, pot să vă spun că sunt artist plastic, membru al Uniunii artiștilor plastici, din 2009, Filiala Oradea, absolvent de Arte Vizuale, actualmente profesor la Liceul de arte, catedra Arte vizuale.

Scriu, citesc, pictez!

Autoportret

Autoportert, ulei pe pânză

Conexiuni VITRALIU

Conexiuni, vitraliu

Pomul vietii VITROFUZIUNE

Pomul vieții, sticlă fuzionată

Copacul lui T Omagiu PICTURA PE STICLA

Copacul lui T, Omagiu, Pictură pe sticlă fuzionată

Fereastra red PICTURA PE STICLA

Fereastră Red, pictură pe sticlă fuzionată

Fereastra Blue PICTURA PE STICLA

Fereastră Blue, pictură pe sticlă fuzionată

Exuvii gred PICTURA PE STICLA

Exuvii Red, pictură pe sticlă fuzionată

Exuvii green PICTURA PE STICLA

Exuvii Green, pictură pe sticlă fuzionată

Identitati furate PICTURA PE STICLA

Identități furate, pictură pe sticlă, montură vitraliu

Structuri de gheata VITROFUZIUNE

Structuri de gheață, sticlă fuzionată

Structuri de foc VITROFUZIUNE

Structuri de foc, pictură pe sticlă

CLAUDIA PETER Odaie la tara COLAJ TEXTIL 40 40cm 2018 UAP Oradea

Odaie la țară, colaj textil

CLAUDIA PETER Drum violet COLAJ TEXTIL 40 40 2018 UAP ORADEA

Drum violet, colaj textil

zbor

Zbor deasupra toamnei, colaj textil

 

 

Primele pagini – Fragment de roman

            Ionescu așeză pe biroul de sticlă primele pagini ale manuscrisului mult așteptat. Nu-și putu stăpâni enervarea pe numărul lor atât de redus, se așteptase măcar la un capitol. Simțea privirea femeii aproape arzătoare și nu înțelegea tulburarea din preajma ei. Era om în toată firea, se apropia de patruzeci și cinci de ani, întâlnise sute de femei frumoase la viața lui. Ce avea Sacha Zărnescu de-l întorcea pe dos de fiecare dată? Mâna îi tremura când a vrut să le adune. Afacerea nu mergea deloc bine, își căuta cuvintele cu greu. Scriitoarea avea nevoie de o părere.

– E un început frumos, spuse cu cea mai calmă voce posibilă.

– Nu vă place! îl opri ea ușor amuzată. Bărbatul o intriga în egală măsură. Un sentiment nedefinit o apropia de el, deveni curioasă. Și ea era rareori curioasă în privința bărbaților.

– Nu sunt critic literar, se scuză el. Eu văd doar povestea. Și povestea nu e, nu așa cum am crezut că o să fie.

– Adică?

– Domnișoară Zărnescu, am ales acest proiect pentru a cunoaște povestea familiei dumneavoastră, a celor șapte frați, aici nu am nici măcar întâlnirea cu unul din ei. E emoționantă descrierea familiei lui Vlad, băiețelul, fetița, desigur, emoționant. Dar… oamenii o să dorească să citească despre fratele dumneavoastră, despre ceilalți.

            Geo o avertizase că Ionescu nu era mulțumit. Trecuse destul timp pentru a primi mai mult decât primele pagini chinuite. Ar fi vrut să se enerveze că individul ăsta îi pune la îndoială calitatea artistică, dar deveni docilă. Își aprinse o țigară și se lăsă admirată în tăcere.

– Nu l-am găsit, a dispărut acum o lună de acasă și serviciu, nimeni nu știe unde e, îi spuse cu mare greutate, ca și cum ar fi fost un mare secret.

– Oamenii sunt găsiți, intervenim, mi se pare de bun simț să ajutăm, nu? V-am spus…

– Da, resurse nelimitate. Omul ăsta are reale probleme, poate nu dorește să fie găsit, s-a dus undeva unde să-și revină, soția mi-a spus că are mari probleme cu alcoolul.

– Mă iertați, toate astea sunt de nesuportat! se ridică iritat, o ușoară durere în piciorul drept îl făcea să șchiopăteze puțin. Se crispă. Deci acolo e problema, gândi femeia. Am luat atitudine, am pus să fie urmăriți! anunță triumfător, de sus părea dominant și ea nu era obișnuită să fie dominată. Făcu ochii mari și bărbatul se înfioră, da, cu siguranță frumusețea ei îl făcea să se simtă așa pierdut. Cu riscul de-a vă supăra pe mine, am pus detectivii particulari la treabă.

            Sasha se ridică, îndreptându-se spre fereastră. Se simțea trădată, nu era încă pregătită să afle. Ionescu o punea să confrunte temerea ei cea mare. Brutal.

– Au fost la primăria localității unde a fost ferma. Cel puțin avem situația fraților din acea perioadă când ați fost găsiți…

– Tăceți vă rog, nu vă permit! Sacha își puse mâinile la urechi. Ionescu nu se așteptase la asemenea reacție. Se apropie ușor de ea, îngrijorat. Telefonul vibră, dar el ignoră apelul. Veni ușor lângă scriitoare, trupul ei subțire se desena perfect pe conturul peretelui vitrat. Panorama îi cuprindea pe amândoi.

– Îmi cer scuze, a fost o investigație jurnalistică, rezultatele sunt confidențiale, vi le dau dumneavoastră. Nu sunt atât de spectaculoase, dar s-ar putea să avem unele nume ale orfelinatelor care i-au preluat. Poate vă ajută la poveste. Domnișoară Zărnescu, îi atinse ușor umărul a consolare. Femeia se întoarse spre el.

– Am făcut ani de terapie, am încercat totul și nu a fost bine. Apoi m-am îmbolnăvit de cancer și asta m-a salvat de la depresie. Ironic, nu?

            El tresări uluit de brusca mărturisire.

– Sunteți bine domnule Ionescu, păreți bolnav! Se îndreptă spre birou și adună în grabă primele ei pagini din roman.

– Aș fi vrut să fiu capabil să vă ajut mai mult, poate că toată această colaborare este sortită eșecului, spuse el obosit. Dacă nu doriți ajutorul nostru…

– Aveți un prenume, domnule Ionescu? Ochii ei atent machiați se fixară intenși pe chipul lui. Abia îi rezistă privirii. Aș dori să merg cu dumneavoastră acolo, la primăria din sat, să văd cu ochii mei acel loc.

– Sunteți sigură, aveți aici…

– Credeți că puteți veni cu mine? Nu aș dori să-mi implic șoferul în așa ceva, deși e de încredere. O să confruntam informațiile după. V-am spus că ei trebuie să se lase găsiți, să mă cheme să-i găsesc. Așa cum făceam când eram mici și ne jucam de-a veți-ascunselea.

– Vă amintiți?

– Vag, sau poate că e doar o invenție a minții mele…, și nu un joc potrivit pentru copii.

– O să vin cu plăcere, degrabă putem porni. Chiar mâine, trebuie să las în ordine treburile. Mâinile iar îi tremurau, femeia stinse țigara și-i zâmbi.

            Noaptea o găsi trează. Vorbise vreo două ore cu Amalia, care nu-i recomanda deloc această călătorie. O mai făcuse odată, la douăzeci de ani, când s-a considerat invincibilă. Prietena ei insista să o însoțească ea, nu naiba știe ce editor insensibil. Dar Sasha exact de asta avea nevoie, de cineva neimplicat, știa că Ionescu, nu mai știu cum, era destul de sensibil. Cel puțin în ce o privește. Era conștientă de propria impresie exercitată sexului masculin, părea o carcasă perfectă. Corsetul și sutienul fals ar fi contrazis-o, dar puțini erau cei care le cunoșteau utilitatea. În nici un caz nu-i va spune lui Ionescu că era o femeie incompletă, deși i-a scăpat destăinuirea cu boala, din empatie. Câteodată se săturase de singurătatea la care s-a supus pentru amărâta de senzație de siguranță. Dar cine putea să o condamne, era relativ celebră, cu trecutul ei. Și apoi atacul acelui admirator psihopat, i-a redesenat din nou rostul ei lumesc. Monștrii sunt peste tot și în trecut și în viitor, trebuia să se ferească de ei.

Dimineața era răcoroasă, a plouat azi noapte și ziua de vară o întâmpină senină, îmbrăcată casual, cu părul liber pe umeri. Ionescu apăru punctual, purta cămașă, pantalon elegant, un ceas de firmă pe mână și urma recentă a unei verighete. O invită galant în mașina lui de lux, mirosea frumos și se bărbierise, părea dornic să impresioneze prin puterea banului și a funcției. I se părea ciudat că-i ocolea privirea, părea timid, deși era puțin probabil la vârsta și cariera lui prodigioasă, era un bărbat puternic, dar copleșit. Poate Sasha i-a străpuns puțin carapacea. Drumul se derulă în tăcere, el nu insista să facă conversație, femeia nu știa ce să spună. Pe geamul deschis dimineața îi împresura înmiresmată, orașul se pierdu în zare și Sasha se bucura de evadare.

– Prietena mea insistă că e o greșeală să merg acolo. Ar fi vrut să vină ea cu mine, spuse târziu.

– De ce m-ați preferat pe mine? o privi o clipă și-și văzu de condus.

– Am putea să ne tutuim, avem ore bune în față și zile și mai bune până scriem cartea!

El zâmbi.

– Promiți să nu râzi? Numele meu e Irinel, femeia izbucni în râs.

– Scuze! Irinel Ionescu, rosti. Probabil mama te-a iubit foarte mult.

– Din păcate, îți dai seama ce înseamnă pentru un băiat, bărbat mai târziu să te cheme Irinel, au făcut mișto de mine cu toții. Prefer să-mi spui Ionescu, sau Io, cu accentul pe I, așa-mi spun prietenii apropiați.

– Cred că e frumos și Iri, încercă ea o glumă. Și el surâse.

Oamenii se schimbă când râd, se destind, se schimonosesc caraghios, devin imperfecți. Au fost ani întregi când ea nu a râs, abia dacă a zâmbit stingher. A învățat cu greu să facă asta. Ionescu era fermecător când râdea, iar atmosfera în mașină deveni destinsă. Părea că se îndreaptă spre o călătorie obișnuită, poate una senzuală, de ce nu? S-au întâlnit, s-au plăcut și a invitat-o la munte. Ea e singură, el probabil divorțat, doi oameni maturi, independenți. O frână bruscă îi opri imaginația înainte să se poată întreba dacă i-ar fi plăcut să aibă asemenea aventură, cu Io, cu accent pe I. Ionescu opri mașina într-o parcare și ieși cu telefonul în mână. Se scuză și se depărtă să vorbească. Sasha îl urmări prin oglinda retrovizoare, fără să iasă. Era agitat, gesticula, se certa. Închise și mai rămase câteva minute acolo, să se calmeze. Intră în mașină și își puse nervos centura, demară fără să o privească. Și ea era curioasă cine l-a putut irita așa. O femeie, gândi și un zâmbet îi miji în colțul gurii, un bărbat ca el, dominat de femei. De aceea nu o privea în ochi, avea o rană nevindecată, pricinuită de altcineva. Oftă și nu mai îndrăzni să vorbească. Drumul își pierduse tot farmecul.

72850654_2510726049020875_515535984079667200_n

Vitraliu „Maci”, artist Adrian Peter

Capodopera în artele vizuale – sinteză şi har

Tiziano_-_Amor_Sacro_y_Amor_Profano_(Galería_Borghese,_Roma,_1514)

Tiziano Vecellio, „Amor sacru și amor profan”

Arta a fost deseori confruntată cu două caracteristici esenţiale pentru a o defini, expresia creativă a imboldului artistic şi îndemânarea cu care mâna concretizează în imagini produsul creativităţii. Arta devine perenă atunci când reuşeşte prin mijloace specifice să sintetizeze un motiv şi să îi îmbogăţească forma exterioară cu valenţe spirituale. A reda identic motivul preluat din natură ar însemna doar o copiere fără însemnătate a unei perfecţiuni date. În cel mai fericit caz o fotografiere identică prin care se păstrează decupajul natural. Artistul vizual prin felul cum preia şi reinterpretează motivul, îl reinventează, îl recompune, îl recreează devenind el însuşi un demiurg prin propria sa viziune. Marii maeştrii ai artei plastice universale au fost dăruiţi cu putere de sinteză şi har, ce le-a permis pătrunderea într-o sferă superioară de înţelegere, depăşindu-şi prin creaţie epoca. Se spune că atunci când Michelangelo Buonarotti (1475-1564) l-a terminat de sculptat pe Moise, a lovit dalta genunchiul profetului, spunându-i: „Eşti atât de viu! De ce nu vorbeşti? Vorbeşte!”

'Moses'_by_Michelangelo_JBU140

Michelangelo Buonarroti, „Moise”

Capodopera devine aşadar apanajul celor puţini, celor aleşi, a artiştilor ce înţeleg să depăşească limitele impuse de convenţii. De-a lungul istoriei artelor acest lucru s-a făcut cu greutate, cu sacrificiu, capodopera privită cu suspiciune, luată în derâdere. Nume de curente în artele vizuale au fost la început doar remarci ironice. Termenul „impresionist” a fost folosit de criticul francez Louis Leroy. El a preluat titlul unui peisaj de Claude Monet (1840-1926), Impresie, răsărit de soare şi a scris: „Impresie… un model de tapet în stadiul cel mai embrionar este mai finisat decât acest peisaj marin”.

claude-monet-e28093-impressionsoleil-levant

Claude Monet, „Impresie, răsărit de soare”

Leroy şi-a intitulat articolul cu titlul nimicitor „Expoziţia impresioniştilor”, iar numele a rămas descriind unul dintre cele mai fermecătoare curente în artele vizuale. Fovismul, curent avangardist în arta europeană a începutului de secol XX, şi-a căpătat numele tot printr-o remarcă ironică a criticului Louis Vauxcelles, la adresa expunerii la Salonul de toamnă în 1905, a artiştilor Henri Matisse (1869-1954), Maurice de Vlamink (1876-1958), Andre Derain (1880-1954). I-a numit fauves (animale sălbatice), dispreţuind liniile lor agresive, folosirea stridentă, nenaturală a culorilor.

matisse-1

 Henri Matisse, „Dansul”

Destinul artiştilor a fost generos sau potrivnic, au fost adulaţi sau neînţeleşi, dispreţuiţi sau idolatrizaţi. În timpul vieţii sale, Vincent van Gogh (1853-1890) vinde o singură lucrare, trăind o existenţă mizeră, umilitoare din punct de vedere financiar şi a recunoaşterii contemporanilor. Acum opera lui are valoare imensă.

Contemporanii i-au fost potrivnici şi lui Rembrandt van Rijn (1606-1669), într-o altă epocă, deşi apreciat şi căutat de comanditari în perioada olandeză a secolului al XVII-lea. Primeşte comanda de a executa un tablou monumental în care să reprezinte Compania căpitanului Frans Banning Cocq şi a locotenentului Willem van Ruytenburch, celebra lucrare Rondul de noapte.

80984-xl

 Rembrandt van Rijn, „Rondul de noapte”

Portretele de grup ale miliţienilor civili erau obişnuite în acea perioadă, Rembrandt revoluţionează simpla descriere a defilării, creând o capodoperă. Compune o scenă plină de dinamism, în care personajele interacţionează, lumina şi umbra descriu tranşant chipuri şi mişcări, surprinzătoare ipostaze. Personajul feminin „fata în auriu”, o prezenţă controversată, fiind simbolic prezentată cu o pasăre moartă pe centura ei, iar grupul de miliţie avea ca şi blazon o gheară de pui. Tabloul a fost refuzat, considerat nedemn, comandantul simţindu-se jignit de felul  în care a fost imortalizat, complet lipsit de gloria pe care o aşteptase. Acest eşec devine începutul unei agonii a artistului ce se confruntă pe plan personal cu problema pierderii averii şi a morţii întregii familii (soţia şi cei 3 copii). Rămâne cu iubitul fiu Titus, pe care îl pierde apoi la adolescenţă. Dacă societatea ar fi fost pregătită pentru înţelegerea valorii operei lui Rembrandt, a lui Van Gogh, a tuturor creatorilor de nou, poate destinul ar fi fost mai blând cu ei.

Desigur că avem şi exemple de pictori geniali, care şi-au uluit contemporanii,  au ştiut să dăinuiască din timpul vieţii, fiind adulaţi, remuneraţi după valoare, protejaţi de regi sau curatori, după epocă. E destinul lui Tiziano Vecellio (1488 – 1490), veneţianul, a sedus atât contemporanii cât şi generaţiile de după, a lui Leonardo da Vinci omul complex, umanist, inventator, perceptele inovative din opera sa au devenit chei de boltă ale artei universale.  Destinul lui Diego Velazquez (1599-1660) adoratul curţii regale a Spaniei, prezentându-ne o scenă din viața famiiei regale, personajul principal fiind adorabila Infanta Margarita în capodopera Meninele, „Las Meninas”.

800px-Las_Meninas,_by_Diego_Velázquez,_from_Prado_in_Google_Earth

 Diego Velazquez, „Meninele”

Sau exemplul mai recent a faimosului Salvador Dali (1904-1989), ce s-a creat chiar şi pe el ca un personaj de geniu, afirmând nonşalant „În copilărie atât de mult m-am crezut geniu, încât până la urmă am şi ajuns”.

  1_qyhua3giJFAx_kOdFoWHzw

Salvador Dali, „Ispitirea Sfântului Anton”

Puterea de inovaţie şi sinteză a acestor creatori au schimbat lumea. Ne-au dezvăluit azi, societatea din alte veacuri, imortalizând vieţile şi obiceiurile înaintaşilor, tipologiile, vestimentaţia, religia, ideile filozofice, evenimentele istorice. Dar mai presus de o simplă dezvăluire sociologică, de o documentare istorică, capodopera a transferat personalitatea, emoţia, suferinţa sau fericirea, încrâncenarea sau beatitudinea. În tuşe de culoare, în ductul liniilor, în perenul imaginilor captate, emoţia artistică transcende. Vizitatorul modern se simte copleşit în faţa capodoperei din muzeu, simte puterea prin care artistul cu destinul său de om obişnuit, devine nemuritor.

download

Vincent van Gogh, „Lan de grâu cu corbi”

 

Concertul, fragment „Il Sole del Mare”

22291397_1582157028494900_2409152601233957766_o

„The violin of A”

Mi-am concentrat atenția pe scenă, unde orchestra deja instalată își acorda instrumentele. Sunetele acestora se unificau într-un turn Babel abstract și așteptam cu interes momentul când totul se va transforma în perfecțiunea muzicii clasice. Orchestra se ridică în picioare, în aplauzele furtunoase ale sălii își făcură intrarea dirijorul și prim solistul. Un murmur de plăcere se foi printre melomanele de gen feminin, violonistul român era impecabil, în costum negru, cu cămașă albă și papion argintiu. Vioara tremura sub brațele lui, căutând poziția, iar acordajul final opri rumoarea sălii. Maestrul dirijor pregăti bagheta și muzica invadă cu minunata sa înfățișare eterică, sufletele noastre.

Prima parte allegro moderato în re minor, stârni furtuna de stări și în claritatea absolută a perfecțiunii compoziției de geniu, viața mea se derulă pe unde sonore. Am pornit în grabă în aventura mea italiană, dorindu-mi să scap cu orice preț de situația nefavorabilă de acasă. De o relație ce nu-mi oferise niciun fel de satisfacție, din care am ieșit zdruncinată, cu sufletul făcut ferfelițe de un idiot căruia i-am asociat fals și mincinos cuvântul iubire. Care m-a părăsit la altar, declarând unilateral că nu eram femeie visurilor lui. Deși am înțeles cu greu, că el fusese și pentru mine doar o evadare confortabilă dintr-o sărăcie cruntă, în care-mi târâsem până atunci viața, cu compromisuri penibile pentru o amărâtă de slujbă de doi bani, menită să-mi mențină un trai de subzistență pe perioada facultății în capitala țării mele.

Allegro moderato, grăbită, dar nu foarte tare. Am venit în Italia preocupată să găsesc căi de scăpare, dar fără să las în urmă trecutul ce-și păstrase o parte din ancore adânc înfipte în solul ce-l târam după mine, fără să recunosc. Am încercat din răsputeri să mă integrez, să fiu și eu ca ei. Să copiez stilul și atitudinea celor pe care îi consideram mai buni, mai frumoși, mai puternici. Să nu vorbesc românește pe stradă, ca o emigrantă prefăcută, care-și uită brusc limba după două săptămâni în Italia. Să nu mă arăt cu adevărat în fața nimănui, ascunsă după uniforma regulamentară a locului de muncă, unde mă pierdeam dereticând cu aplomb prin camerele devastate de iubirile fugare ale oaspeților hotelului. Preferând propria-mi singurătate.

Apoi urma Addagio di molto, rar și ușor, dar mult. Ca o tatonare a terenului. Sunt aici, sădesc rădăcini. Testez cu prudență, căutând acea cale potrivită mie, acea relație ideală pentru care merită să lupt, să insist, îmi azvârl tentaculele și culeg o sevă să-mi hrănească aripile. Am găsit prieteni buni, pe băiatul de lângă mine, care ascultă transpus de muzică și dragoste interpretarea violonistului român, acompaniat de orchestra italiană. Chiar pe maestrul în sine, deși relația cu el era încă incertă, probabil se va definitiva în această seară, la recepția VIP, unde eram invitată să-i laud, pe bună dreptate, virtuozitatea.

Iar la final, aripile mele arse de alții înainte, sunt totuși menite să învețe să zboare din nou allegro, ma non tanto! Rapid, dar nu așa mult. Pentru că nu mă mai grăbesc, îmi protejez achizițiile. Prețioase, de neînlocuit, oamenii mei dragi, marea mea infinită, muzica divină. Dragostea nouă ce se așază firesc peste surogatele trecutului, iar omul meu găsit aici, chiar la locul banal de muncă, italianul care mi-e și șef, în loc să mă înspăimânte cu dimensiunea clișeică a relației, mă asigură că în sfârșit, de data asta, pentru ultima oară, am ales bine.

Violonistul acompaniat de orchestră, încheie transfigurat, cu trăsăturile deformate de concentrare. Ovidiu Dumitrescu a interpret magnific concertul pentru vioară în Re minor, opus 47, de Sibelius. Sala l-a ovaționat cu aplauze furtunoase și flori ce-au inundat scena sălii de concerte. Solistul și-a revenit cu greu din efortul interpretării, a strâns mâna dirijorului și șefului de orchestră, apoi s-a dedat întru totul publicului. Acceptă cu surâs cuceritor pe buze aplauzele generoase, se aplecă cu umilința vedetei conștiente de propria valoare, apoi arătă cu un gest de gratitudine către orchestră și ieși în culise.

Fragmentul a apărut în Revista de cultură AC, nr.8/2020

Imaginea postată în articol, lucrarea mea „The Violin of A”, pictură pe pânză.

Soarele mării, fragment „Il Sole del Mare”

Structuri de foc VITROFUZIUNE

Structuri de foc

Am părăsit casa, orașul și țara cu convingerea clară că nu o să mai întorc vreodată. Aveam nevoie să cred că toată viața mea se termina brusc, cu această plecare spontană și va închide pentru totdeauna trecutul cu un lacăt ferecat, azvârlit în Marea Neagră, singura după care îmi părea rău. Și mă gândeam cu speranță că va trebui să alerg pe plajele altor state, pentru a mă scufunda în valurile ei întunecate și amenințătoare de apă nesfârșit de neprietenoasă. Ca și mine! Și că nu o să mă potrivesc vreodată cu optimismul smarald al mării Adriatice, deși îmi găsisem de umblat chiar pe acolo. Chiara, amica mea italiancă, îmi scrisese într-un exces de feminism pur și pentru a-i da o lecție lui, mi-a găsit un job la complexul turistic de pe malul mării, unde părinții ei erau acționari, intitulat Soarele mării. Cât de frumos și optimist suna în italiană: Il sole del mare!

Îmbarcată în avionul low-cost, doar cu bagaj de mână, mi-am jurat că nu o să îmi pară rău decât după marea mea întunecată. Chiara fericită și entuziastă, îmi sărută chipul palid, se miră de silueta fusiformă și-mi promise că trebuia, chiar trebuia să mănânc, să mă bronzez, să uit! De-a lungul autostrăzii, aerosolii ne îmbrățișau învăluind decapotabila ei cu muzica lui Zucchero și freamătul necunoscutului. Chiara sporovăia cu limbuția caracteristică. Eu tăceam și mă înfruptam din culorile apusului, ce azvârleau soarele în mare cu obsesia cromatică a pictorului Turner. Și mi-am amintit că nu puteam simți culoarea. Ea fuma și conducea imprudent, era seducătoare și îmi trasă drumul minunatei mele vieți în peninsulă: lavoro, soldi, amici, amore! Suna bine, mai ales partea cu soldi-banii. Rămăsesem complet lefteră, după ce am refuzat cu o mândrie pe care nu mi-o permiteam, partea care mi s-ar fi cuvenit din mariajul meu ratat. Dar nu puteam, aș fi simțit că mă legam cumva prin suma aia înjumătățită, de viața mea, înjumătățită și ea. Am întrebat-o pe Chiara unde o să stau și surâse cu subînțeles. Înainte să o acuz că deja voia să mă bage în patul cuiva, se apără de intenții onorabile, iar mie, după experiența tâmpită de a fi părăsită în fața altarului, chiar nu-mi ardea de amore!

Frumoasa mea amică italiancă, pe care am cunoscut-o la Roma, în altă epocă, când am studiat cu bursă Erasmus, să aprofundez limba lui Petrarca, sporovăia azi, conducând spre necunoscut. Accentul puternic de sud împletea o limbă savuroasă prin gestică și mimică, o limbă cântată, seducătoare, cu gust de sărut și aventuri de-o noapte. Prietena mea bronzată, purtând o rochie orbitor de albă și scurtă, opri mașina la o benzinărie, să ne mai dezmorțim picioarele. Și în timp ce ea alergă spre toaletă, eu admiram marea ce-și întindea smaraldul la baza terasei unde era benzinăria. Și m-am simțit îngrozitor de singură, copleșită de sentimentul firesc al bucuriilor simple. Asta era cea mai mare temere a mea, că nu o să mă mai bucur vreodată de micile, neînsemnatele plăceri ale vieții. De ploaia răcoroasă a zilelor de vară, primii fulgi de nea, perioada de reduceri la mall, vreo carte nouă citită.

            Pentru asta nu aveam să îl iert pe nemernic, niciodată.

            Complexul în care aveam să muncesc se arătă la nici o oră după ce am părăsit autostrada. Situat pe malul mării, avea un hotel de trei stele, o pensiune, centru SPA, piscină, loc de joacă pentru copii. Nimic pretențios, ba chiar ușor lăsat în paragină, ceea ce mi-a dat un sentiment confortabil de acasă. Nu aș fi dorit să aterizez într-o oază futuristă de super-lux, unde să mă simt mai nenorocită decât eram deja. Aici, Il Sole del mare, benerul pe care scria decolorat numele complexului, era strâmb, dovadă a unei neglijențe plăcute. Hotelul arăta cel mai bine, probabil fusese abia renovat. Pensiunea mică și cochetă, mi-a devenit preferată, în timp ce oaza pentru familii, locul de joacă și piscina mă speriau cu voioșia lor caracteristică. Chiara mă conduse ca o regină răsfățată direct în biroul managerului general, un tinerel negricios și mai mic de statură ca mine, căruia nu i-aș fi acordat creditul că este șeful hardughiei. Dar privirea lui trecu prin mine, zâmbetul cald cu dinții impecabili, mâna întinsă ce mi-o strânse bărbătește, îmi plăcură. Am semnat rapid actele angajării, incapabilă să mă concentrez pe clauzele contractuale, plăcut surprinsă de suma afișată la renumerație. Cu socoteala schimbului valutar în cap, am părăsit incinta fericită, că voi avea mai mulți bani decât am avut vreodată în țară. Și deja mă felicitasem că am refuzat orgolioasă despăgubirea mariajului meu ratat, înainte să înceapă.

– Hai să te cazez, dimineață la șase începe lucrul, la opt turiștii sunt pe plajă. E al dracului de mult de muncă pe aici, să nu crezi că Vittorio o să te menajeze doar pentru că ești prietena mea. Și apoi râzând. Ba așa o să facă, astfel dracu’ îl ia! Să nu aud că te tratează ca o slugă pe plantație că…, făcu un gest de tăiere a beregatei, pe care mi-l imaginasem simbolic, totuși.

            Micul orășel în care se afla complexul Il Sore del mare, era considerat o stațiune turistică la marea Adriatică, cum sunt zecile de sate și orașe clădite pe malul generos al mării sud-estului. Orășel pitoresc, cu străduțe pietruite, case cochete picurate din abundență de flori multicolore, alei înguste, ferestre deschise de unde se auzeau conversații banale și fluturau perdelele albe în briza sărată a mării. Ce frumusețe, am gândit și ambientul îmi aduse lacrimi în ochi, greșit interpretate de Chiara.

– Hai că o să fie bine, îți promit, o să fie exact de ce ai nevoie, gașca de la Sole e super-cool, lucrează și români acolo.

– Grazie, Chiara!

            Opri mașina la nici zece minute de la pornirea din complex și am constatat cu încântare că locuiam aproape de locul de muncă, puteam să merg și pe jos! Pe străduțele astea asimetrice, printre culorile și aromele îmbătătoare, prietena mea nu a spus-o, dar știam că mă adusese aici să mă vindec. Iar acum, în oaza vizuală pozitivă, începeam să cred că ar fi posibil. Îmi închiriase o cameră într-un apartament al unor prieteni, un italian și un român. Dar se pare că românul e plecat prin turnee, fiind muzician, nu o să îl văd prea des. Și italianul? M-am simțit datoare să întreb, Chiara înțelegând prea bine, că mi-aș dori la fel de mult ca și acesta să fie plecat pe undeva. Și să rămân doar eu, singură, în cochetul apartament situat în Villa Manzini, la mansardă, cu luminator pictat în salon, dormitorul mic, decorat în culorile calde ale stilului mediteraneean. Dormitorul meu mi-a oferit senzația unor brațe deschide, în care să te poți odihni. Și am căscat!

– Cum te pui un pic pe picioare cu banii, poți să închiriezi singură! turuia Chiara, încântată că mă vedea mulțumită, cu băieții o să te întâlnești super, pe Fabrizio îl cunosc demult, am fost colegi de facultate, studiază engleza, traduce, e mega-șmecher! Ovidiu e violonist, român de-al tău, foarte talentat, considerat un geniu a interpretării, are turnee în toată lumea cu opera de la Bari! Amândoi sunt super de treabă, o să vezi!

Nici nu a terminat bine prezentarea con-locatarilor mei, și ușa se deschise trântită la perete de un tânăr atletic, frumos foc, entuziast și italian.

– Fabri!!! strigă Chiara și se topiră în îmbrățișări și complimente. Mă prezentă cu verva ei caracteristică și Fabrizio mă sărută pe amândoi obrajii.

– Benvenuta, Iana!

            Am zâmbit nătâng. Ce bine suna! Și felul cum a spus-o…, niciodată, nimeni, nu mi-a urat atât de sincer acel „Benvenuta, Iana!”.

– Grazie, Fabri!

            Eram binevenită în noua mea viață.

            Și era bine. Sincer! Adoram totul la Italia și mă simțeam o pițipoancă ce și-a părăsit țara și renegă orice lăsase în urmă. Mai puțin Marea Neagră, ceea ce era cam ciudat. Dar așa eram eu. S-au prins și colegii de la Il Sore del mare că eram neprietenoasă și refuzam cu ostentație flirturile și invitațiile fel de fel. Eu îmi făceam treaba, fericită că mi s-a repartizat pensiunea, pe care o adoram. Curățenia camerelor devenise noua misiune în viață și dereticam cu atâta spor, că nu aș fi putut face niciodată nimic mai interesant și pasional ca și munca mea de cameristă. Complexul era plin de turiști. În general familii de italieni din nord, cu copiii, bunicii și bonele aferente. O pre umblătură veselă și zgomotoasă, seducătoare, menită să mă facă să nu îmi aud gândurile. Norocul meu că la pensiune se cazau în general bunicii, tinerii și copiii preferau hotelul, unde camerele erau mai mari, piscina și locul de joacă mai aproape. Pensiunea era locul singuraticilor, a vârstnicilor, a celor care cumpărau ori sejururi lungi pe toată vara sau a celor ce se cazau o zi sau o noapte, în trecere. Cei din urmă erau preferații colegilor mei, ofereau bacșișuri mai mari, iar cei ce se mutau vara aici, amânau momentul recompensării angajaților pe motivul ocaziilor ulterioare. Acestea nu veneau niciodată, de aceea erau numiți în jargonul hotelier avarii. Iar ceilalți, generoșii, evident! Culmea, mie îmi plăceau avarii. Generoșii plăteau, dar și cerințele erau pe măsură. De parcă dorința de a sta cât mai puțin era direct proporționară cu pretențiile. O zi, trei schimburi de prosoape, două de cearceafuri, seara o beție și un scandal, cel puțin zece propuneri indecente…! Pe când avarii, cuminți, tăcuți, relaxați, sexagenari ce-i drept, erau zgârciți, dar civilizați și asta compensa. Cel puțin în ce mă privește!

            Cel mai tare tip pe care l-am cunoscut în viața mea era Fabrizio. Doamne, îl adoram! Am devenit frați în primele trei zile de conviețuire la comun și jur că nu iubisem niciodată un bărbat în halul ăsta. Ca amici, desigur! Era atât de frumușel că aș fi stat toată ziua să mă holbez la el prin casă cum gătea, bea, se uita la televizor, comenta întotdeauna câte ceva. Începuse vreo trei facultăți și nu terminase niciuna. Se prezenta filolog, intelectual, pasionat de literatura englezească, de poezie. Era copil de bani gata, ai lui erau ceva mahări din Roma, evident nu se înțelegea deloc cu ei, dar asta nu-l împiedica să le cheltuiască banii cu ostentație. Banii nu aduc fericirea, spunea deseori. Dar mă găsise fix pe mine să-mi predice, sărăcenia pământului. Acum, pentru prima dată în viață aveam și eu un salariu decent, fiind cameristă în Italia. Și era super-mișto. Nu mai depindeam de nimeni și sentimentul plăcut că banii ăia mulți, mai ales schimbați în lei, erau ai mei, munciți de mine, compensa toate trădările și umilințele trecutului. Mai că îmi venea să-mi sun fostul logodnic și să mă laud cât de bine o duc, numai așa, să crape de ciudă. Dar mă abțineam stoic de la orice interacțiune, deși postam pe pagina de facebook și instagram, selfie-uri cu mine bronzată și surâzătoare, în atitudini seducătoare, să vadă și nemernicul, ce-a avut și ce-a pierdut.

Structuri de gheata VITROFUZIUNE

„Structuri de gheață”

Fragmentul a părut în Revista de cultură AC, nr. 8-2020

Fotografiile postate la articol sunt reproduceri după lucrările realizate de mine, Structuri de foc, Structuri de gheață, pictură pe sticlă.