Eram în Provence, sudul Franței, pe Coasta de Azur, într-unul din cele mai frumoase locuri din Europa.
-Să vezi ce mișto-i hotelul unde stăm, se agita Lulu să-mi povestească. Și artistul e super șmecher, nu ca boșorogul de Hossanu, abia așteaptă să-l pozezi.
De asta mi-era teamă. De multe ori prefer morocănoșii, sunt mai docili și mai ușor de surprins, pe când narcisiștii…, mă așteptam ca Jaques Dupont să-mi pozeze ca un maestru ferchezuit, cu buzele țuguiate, îmbrăcat de gală. Dar hai să revenim la Provence și peisajul mirific în care am aterizat, șoseaua șerpuia chiar pe malul mării care își desfășura întinderea argintie spre orizonturi imprecise, datorită norilor înghesuiți în linia mării. Malurile stâncoase coborau abrupt în faleze ușor înspăimântătoare, dar deosebit de spectaculoase. Iarna blândă pe care o lăsasem în Toscana era ușor mai aspră aici, urme de zăpadă se așterneau peste tot în pete albe. Casele frumoase, decolate cu plante încă perene și tâmplăria vopsită în albastru, ne petreceau traseul spre Cassis, unde urma să ne așezăm tabăra pentru o lună cel puțin. De fapt totul fusese deja aranjat de echipa mea destoinică, doar eu lipseam din gașcă. Și Ivana, care tăcea ca de obicei fără să participe la discuțiile noastre vesele din mașină. Mă rog, nici eu nu eram prea fericit, dar epatam prin glume tâmpite și remarci neinspirate, tachinându-mă cu Lulu și Doru. O priveam din când în când pe Ivana, așezată pe bancheta din spate, alături cu mine, dar ea admira peisajul încercând să nu arate cât îi displace asocierea cu noi trei, disfuncționalii.
Orășelul Cassis apăru după un drum pe crestele dealurilor, pe niște serpentine care-mi făcură rău de mașină, pilulele mele necesare durerilor și senzațiile tari la condus, nu făceau casă bună. Dar priveliștea pitorescului orășel mi-a mai adus culoarea-n obraji, ne-am oprit să facem poze de sus, spre panorama golfului port. Într-una din ele am surprins-o pe Ivana dreaptă, cu părul fluturându-i în vântul destul de rece, înfofolită cu un palton negru și purtând o eșarfă imensă verde. Mai frumoasă ca Mediterana!
Eram cazați într-un complex turistic exclusivist, undeva la periferia orășelului, care devenise în ultimii ani o atracție turistică internațională, supra aglomerată mai ales vara. Iarna era pustiu, doar localnicii și pescarii ce trăgeau în port ambarcațiuni colorate și vasele mici de croazieră. Lulu bombăni că s-a zgârcit Art-Mark’s, trebuia să ne cazeze la castelul ce domina orașul, transformat în hotel de lux, de unde s-ar fi simțit chiar o prințesă la ananghie închisă în turn.
-Dar bănuiesc că de tine e mai bine la Auberge à la lavande! Ai acolo toate condițiile de olog, no ofence, boss!
Moment când Ivana tresări și-o privi furioasă, apoi pe mine.
-Îi permiți să-ți vorbească așa?
Am ridicat din umeri.
-Sunt, nu?
Ivana tăcu și deodată drumul își pierdu farmecul. Doru întră cu mașina chiar în complexul Auberge à la lavande. Nu se vedea nicăieri lavandă, doar eram în februarie, dar hanul era un hotel fermecător tipic provensal, cu obloane albastre și tencuială albă, avea o intrare spectaculoasă, cu lift și pantă lină pentru cărucioare rotative. Am aflat mai târziu că hanul fusese construit după război de un ofițer francez care-și pierduse ambele picioare în Normandia și făcuse omul toate condițiile să poată circula fără probleme.
Fiica lui era acum proprietara, alături de o nepoată, ambele ne întâmpinară fericite și joviale. Nepoata era și traducătoarea oficială, deși Ivana se întreținu cu madam Colbert într-o franceză, evident perfectă. Noi eram cazați în complexul de căsuțe individuale, din mijlocul unei grădini splendide, chiar și iarna, pe platoul stâncos al falezei, sub noi marea își izbea zgomotos valurile. Mademoiselle Colbert ne avertiză că urma se strice vremea și deseară se prognozează o furtună. Așa că ne cază rapid pe fiecare în căsuța proprie, Lulu și Doru fuseseră instalați deja, iar eu și Ivana am primit cele mai bune locuri, chiar pe marginea platoului. Literalmente de pe ferestrele mele generoase se vedea panorama mării Mediterane și a portului din Cassis. Iar de la fereastra terasei care înconjura viluța aveam acces vizual direct la ferestrele Ivanei. Așa că am lăsat splendoarea mării în plata Domnului și m-am holbat ca un obsedat la femeia care-și desfăcea bagajul cu mișcări încete, și gândurile departe de acest loc perfect.
Articol publicat în Revista de cultură AGORA ARTELOR, nr.4/2021, redactor șef Lilioara Macovei https://en.calameo.com/read/002732589fefd85265919?fbclid=IwAR1Of_shcy7codk5p3RzIoyldJytXRWqXa7ajY35kNxzywDFtsXdU__QJO0
Claudia Elena Peter 