Vremea în Londra era imprevizibilă. Pe un soare sclipitor și aproape douăzeci și unu de grade, vara londoneză răsfăța turiștii ce împânzeau la refuz centrul metropolei. Iar din senin, ploaia răpăia rece și răutăcioasă, izgonind în toate părțile roiul de furnici plimbărețe. La ora amiezii, în Biserica Saint Martin in the Fields aveau loc concerte gratuite. Diverse orchestre performau acolo, în general studenți, muzicieni debutanți, dar și ansambluri mai mici, camerate, cvartele ce încântau urechile și simțurile amatorilor de muzică clasică. Spectatorii nu erau puțini, după cum am constatat în participările mele dese la „distracții gratuite”.
În acea duminică încă nu începuse concertul pentru public, iar cum ploaia nu contenea, m-am adăpostit în biserică în perioada repetițiilor. Orchestra era necunoscută, păreau pentru prima oară acolo, iar dirijorul tânăr și nervos conducea cam tiranic un grup destul de dezbinat de interpreți. M-aș mira ca peste două ore haosul ăsta să se transforme în muzică. M-am așezat cuminte și udă pe ultimul rând de bănci și într-un moment de pauză cerută de dirijorul turbat datorită unui acord fals din partea trombonistului, telefonul meu începu să sune, umplând nepermis pauza de profundă tăcere. Douăzeci de oameni și-au îndreptat privirile spre mine, iar când însuși dirijorul s-a întors culmea furiei…, am crezut că intru în pământ de rușine.
Deodată conducătorul orchestrei sări de pe podium și veni spre mine. Cu o mână întinsă și o privire de om nebun îmi arătă ușa. Dar afară ploua încă, iar eu eram înfrigurată. Și nu aveam nimic de pierdut.
– Vă rog domnule, promit că îl închid. Nu am unde să merg, afară plouă și…
– Ce-mi pasă mie de ploaie, țipă el. Deranjezi! Ce dracu’ e ăsta, circ?
– Muzică sigur nu! m-am trezit spunând destul de ironic, el tresări vizibil. Scuze, am încercat să o dreg, nu mă pricep la muzica clasică! Sau modernă, e modernă, nu? Clasic-modern, contemporan…
– E creația mea! replică el, deodată deznădăjduit.
– Mai bine plec, mă scuzați! m-am ridicat brusc.
– Stai! mă opri cu voce puternică. Apoi se adresă orchestrei, zece minute pauză. Iar ei se ridicară ușurați și recunoscători că urma să încasez toată furia dirijorului. Acesta însă părea mai calm, mă invită să mă așez și dintr-un termos turnă ceai în două pahare de plastic. Îmi așeză unul pe pupitrul din fața scaunului unde stăteam zgribulită. Am sorbit încântată licoarea fierbinte și dulce.
– Deci, care a fost problema? mă întrebă brusc. Se așeză în fața mea și mă privi preocupat. Era tânăr, înalt și slab, purta ochelari cu rame negre și păr lung blond roșcat prins în coadă, tipic englez. Cu muzica mea, ce n-a sunat bine? insistă.
L-am privit uluită.
– Nu aș putea spune…
– OK, n-o mai drege, ai zis că nu e muzică, de ce, trebuie să înțeleg. Peste două ore sala asta va fi plină ochi, mă sinucid cu capodopera mea sau nu? Sincer, spune-mi ce ți s-a părut că nu a sunat bine.
– Păi…, mă chinuiam să găsesc o explicație plauzibilă, șocată că el voia o soluție de la o necunoscută. Ceva nu s-a legat, am bâiguit încurcată. Scuze, nu am atâta cultură muzicală.
– Cei care au cultură muzicală mi-au spus că e genială compoziția, părerea lor nu contează acum, nu? întinse o mână fermă, cu degete lungi de pianist. Scott Frank Boyld al treilea, mi se spune Spark.
– Raluca Albu întâia! Mi se spune Riley! am surâs fără să mă pot abține să nu-i dau o replică pe măsura importanței propriului nume. Deci aveam în față un descendent al unei familii nobiliare, un lord. Eu eram doar o menajeră emigrantă.
Își privi ceasul și oftă enervat de faptul că nu-i ofeream nicio soluție.
– Cred că nu a fost chiar atât de rău, dacă îți plac astfel de… sunete.
– Deci crezi că au fost sunete… disonante? E o problemă cu linia melodică?
– Probabil!
– Mă împușc!
Își trecu neputincios mâinile prin păr, câteva fire se desprinseră din coadă. Mi s-a făcut milă de el.
– Nu ai ceva Mozart, l-am întrebat încet, ca backup!
Se uită șocat la mine și deodată izbucni în râs. Râsul lui hohotit umplu fastuoasa navă a bisericii, iar muzicienii s-au oprit uluiți privindu-l.
– Te ador Riley! Ești primul om adevărat cunoscut de mult timp, pot să te îmbrățișez? Înainte să confirm, mă strânse tare în brațe și mă sărută pe amândoi obrajii. Apoi se depărtă către orchestră strigând, băieți, renunțăm la porcăria asta, mergem la sigur, Philip Cashian, Camber Concerto! Modern dar clasic, domnilor și doamnelor, special pentru această minunată creatură udată de ploaie! Mulțumim vreme mizerabilă britanică, ai scăpat lumea de o îngrozitoare capodoperă.
După neașteptata îmbrățișare am rămas în picioare pe culoar și nu știam ce să înțeleg din comportamentul rebel al muzicianului. Chiar și orchestra era derutată, se uitau unii la alții.
– Serios, pregătiți Cashian băieți, începem în cinci minute! Stai! am încremenit simțind că mi se adresa mie. Pleci așa, Cindarelă melomană? Accent delicios, dar ne-britanică, nici nu ai cum, atât de sinceră și fermecătoare.
– S-a oprit ploaia, am constat ieșind afară. Era răcoare, dar frumos, iar culorile parcă au fost curățate de praf.
– Nu pleci fără să ne mai vedem. Promite-mi că o să ajungi la concert, măcar dirijând operele altora să nu mă fac de râs.
– Îmi pare rău, am fost deplasată. Sunt sigură că faci o treabă minunată.
– Te rog, nu obișnuiesc niciodată să cuceresc domnițe la ananghie, deși tehnic vorbind tu mai salvat pe mine de-o teribilă rușine, doar orgoliul de compozitor mi-a fost știrbit, va trebui să trăiesc însă cu asta, nu-i așa? Dar insist să te mai văd. Să-ți mulțumesc cumva, să bem o cană de cei după concert sau ceva mai tare la un pub, miss Riley?
Cererea mă uimi. Am fugit de când am venit în Regat de relații cu bărbații. E adevărat că nici nu am întâlnit până acum un intelectual englez printre emigranții est-europeni care-mi făceau avansuri în nenorocitul de cartier insalubru unde locuiam. Tânărul roșcovan, cu privirea lui senină mă învăluia fără să-mi dea senzația că vrea doar să mă pună la orizontală rapid, asemenea celor din cartier. Ceva tare la un pub din centrul Londrei ar fi fost o experiență minunată alături de el. Dar din păcate, dirijorul era oaza de normalitate pe care nu o s-o trăiesc vreodată.
-Am să vin la concert! am mințit și el zâmbi încântat. S-a înclinat ceremonios în fața mea și s-a întors la repetiție, alături de orchestra care a început să-și acordeze instrumentele.
Înapoi către casă, imaginea lui îmi merse direct la inimă. Știam că nu o să-l mai văd vreodată și nu înțelegeam de ce-mi părea atât de rău.
Fragmentul a fost publicat la pg.42-43 în Revista de cultură națională AGORA ARTELOR, nr. 8/2022 https://en.calameo.com/read/002732589321eb0215ef5
Claudia Elena Peter 