Următoarea săptămână am petrecut-o rezolvând o grămadă de treburi administrative ale afacerilor mele clujene. Casa mea, a Clarei, situația financiară a sor-mii, vizita la bunica Botiș, singura rudă rămasă din partea lui taică-meu. În plus am avut și câteva joburi de pozat rămase restante încă din primăvară, pe care chiar nu le-am mai putut amâna. Am dat un interviu mișto pentru o revistă de fotografie făcută de tinerii de la Institutul de artă, și m-am întâlnit cu rectorul pentru un proiect în care am nimerit fără nici un merit. Ca falnic fost student devenit celebru, m-au pus într-un album ai celor mai merituoși absolvenți. Nu știu cât îmi merit locul, am terminat facultatea Fotografie-Video-Procesarea computerizată a imaginii, dar am fost cam tot timpul plecat cu Erasmus în străinătate și n-am făcut deloc artă, comparativ cu alți colegi, care chiar sunt super pe val și pe bună dreptate, gen Ghenie sau Victor Man. Dar m-am conformat cu falsă modestie, în fond am crescut sub lumina reflectoarelor, nu mi s-a părut mare chestie să fiu considerat mai valoros decât sunt.
Dar să revenim la vizita la Nona, alias bunica Ionescu-Botiș, mama tatălui meu stins prea devreme. Bunica merită un paragraf de prezentare, iar bunicul unul de pomenire, s-a dus abia anul trecut spre alte lumi. Dragii de ei, nu s-au împăcat niciodată cu dispariția unicului fiu, iar relația dificilă cu noră-sa m-a pus și pe mine în umbră. Bunica nu a fost cea mai afectuoasă persoană din lume, maică-mea, Clara, a numit-o Queen Victoria și nu datorită măreției ei, ci a felului cum a ales să-și închidă viața în doliu și suferință după moartea lui Constantin. Chiar și azi bunica poartă doar negru și casa are o atmosferă morbidă de criptă, mai ales că peste tot tronează încă pozele cu tata în diferite ipostaze din scurta lui viață. Când eram mic, Clara mă lăsa câteodată la ei, mai mult ca o pedeapsă la adresa bunicii, care s-ar fi presupus că ar fi trebuit să aibă mai multă grijă de mine. Casa mare a Ioneștilor-Botiș m-a înspăimântat întotdeauna. Obișnuit cu lumina permanentă a unei pictorițe obsedate de soare, acasă la bunici cu draperiile trase, orbecăiam singur, neîndrăznind să scot vreun cuvânt, sau ascultând doar istorisirile nesfârșite despre fiul lor pierdut. Inițial bunica mi-a spus că semăn cu tata, sunt fiul ei salvat, când o să cresc mare, o să devin exact el. Dar cu timpul, atât fizicul, cât și dorințele mi-au fost complet diferite și bunica nu m-a mai văzut ca o reincarnare. Dezamăgită m-a alungat ușor din sufletul ei, unde nu mai încăpea oricum nimeni. Din păcate, în afară de ochii lui albaștri, eram copia fidelă a Clarei, înalt, șaten, oarecum artist!
Nici vizita asta nu a fost mai plină de entuziasm. Cu o strângere de inimă l-am căutat peste tot pe bunicul, a cărui căldură sufletească m-a întâmpinat deseori când trăia, înainte să se izoleze în biroul lui, unde scria sau studia, dorind să nu fie deranjat. Bunicul Ionescu a fost un doctor docent, cercetător, a inventat o grămadă de lucruri esențiale în medicină, ceva cu genomul uman și ADN, n-aș putea să spun exact ce, sunt complet paralel cu chestiile astea. Și tata a fost tot cercetător, dar în istorie, iar bunica a avut o carieră strălucită ca profesor universitar, a predat limba rusă. A făcut facultatea la Moscova într-o perioadă când chestia asta a fost în trend. Din păcate revoluția a scos-o de pe val, limba rusă din predarea obligatorie și ea s-a simțit jignită să redevină un simplu dascăl de română la un liceu oarecare. Așa că n-a mai lucrat de peste treizeci de ani, lucru care i-a oferit timpul necesar să se adâncească complet în obsesiile ei, să aleagă suferința ca unic mod de a trăi.
– Dar iubită ai? m-a întrebat după ce conversațiile de complezență au fost epuizate. Sper că nu ai de gând să te însori și să faci copii. S-a strâmbat cu scârbă.
– Da’ de ce, Nona, ce-i rău să mă așez și eu la casa mea!
Bunica și-a făcut o cruce amplă.
– De ce-ai fost tu salvat atunci, să torni plozi, ca mă-ta?
– M-a turnat și pe mine, Nona. Doar pe mine mă ai… zău, am avertizat-o amuzat. A dat din mână plictisită.
– Tot cu pozele? a arătat spre aparatul ce-l purtam agățat de gât.
Ocupația mea de bază, aceia de fotograf utilitar, i s-a părut întotdeauna un moft, o pierdere de vreme. Degeaba m-am fălit cu diplomele pe la concursuri internaționale sau colaborările super-mișto cu National geografic, a declarat mereu că la treizeci de ani ar trebui să fi capabil să ai un job adevărat. Ceea ce nu are cazul meu, de bună seamă, încurajarea în propria mea familie, nu a fost neapărat punctul lor forte! Deodată mi-a venit ideea s-o pozez, mai ales dacă mă apucam de proiectul Art-Mark’s și iar n-aș mai da prin Cluj un an. Poate s-o duce și biata Nona alături de fiul ei iubit și nu avem prea multe poze rămase din viața ei solitară. Dar bunica Botiș era greu de pozat, și-a pus mâna în față, enervată că nu era machiată, nici pensată și părul îi stătea ca naiba. Era bătrână și cine dracu’ vrea să vadă o băbăciune cu-n picior în groapă?
– Io, buni, io! i-am spus, a surâs, a aplecat ușor capul și părul ei alb a înconjurat-o ca un nimb, chiar în momentul când o rază stingheră s-a strecurat prin draperia grea din ferestre. Și am prins cadrul! Acel moment unic, inefabil, imortalizat pentru eternitate. Nona cu ochii ei mari și albaștri larg deschiși și zâmbet surâzător, ușor ironic, ușor drăgăstos privindu-mă, unica sa rudă în viață.
Nona mea cea puțin afectuoasă, captată în acea clipă care-mi aparține în totalitate. Poate de aceea am fost salvat, să-i încleștez pe peliculă acel surâs trimis mie de mama tatăl meu prea regretat. Nu știu dacă am specificat, dar de treizeci de ani mă întreb și tot nu găsesc motivul, de ce am supraviețuit tocmai eu accidentului aviatic, când nimeni altcineva nu a mai făcut-o? De ce eu și nu Constantin cel atât de adorat de Nona și de Clara, adorație cu care nu m-au blagoslovit niciodată și pe mine.
Am plecat și trist și împăcat de la bunica. Chiar dacă n-o s-o mai văd, deși mă îndoiam de asta, eram fericit că i-am surprins portretul. Am văzut poza doar o clipă pe display, dar am știut că am realizat o capodoperă.
Fragment apărut în Revista de cultură națională AGORA ARTELOR, nr. 9/2022 pg.45 https://en.calameo.com/read/002732589d6829aac0eeb
Claudia Elena Peter 