Îmi amintesc și astăzi de acel noiembrie târziu, așa mohorât cum a fost el, în orașul nostru năpădit de toate frunzele copacilor dezrădăcinați… mai rău ca noi, iubitule!
Mergeai pe bicicletă, te bălăngăneai de fapt în S-uri nesigure pe aleea pustie a dimineții, pe care eu mă grăbeam, în drumul spre repetiția generală a orchestrei filarmonicii. Purtai o geacă sportivă, roșie, cu glugă trasă pe frunte, aveai ochelarii de vedere aburiți și căștile pe urechi. Ascultai muzica ta îngrozitoare, zornăitoare și disonantă, mai și dădeai din cap apucat, fredonând alături de solistul trupei tale rock preferate. Normal că nu m-ai văzut, ai intrat direct în mine. Ai frânat la timp să nu mă izbești în plin cu bicicleta, dar asta te-a propulsat de pe șa, direct peste mine. M-am trezit azvârlită pe alee, cu trupul tău greoi, zdrobindu-mă de caldarâmul rece. Și în loc să te ridici naibii de pe mine, te-ai holbat șocat la ochii mei și deodată te-ai aplecat spre fața mea și mi-ai atins buzele, în ceea ce fost, cred, primul nostru sărut!
Imediat după, ți-am trântit una peste față și un genunchi în coaste, de te-ai rostogolit trei metri. M-am pus pe îndrugat toate cuvintele limbii române, alea reproduse cu bip-uri intermitente în filme. Tu te-ai ridicat bezmetic și ai întins o mână fermă spre mine, în care țineai telefonul mobil.
– Stai să opresc muzica, că nu aud nimic! ai spus cu dezinvoltura care mi-a oprit verva furiei. Iar când m-ai privit surâzând, și ți-am văzut cei mai frumoși ochi albaștrii din lume, numai de înjurat nu mi-a ars. Sorry, gen… mă gândeam aiurea, ești OK? Ți-am rupt ceva?
– Inima, m-am trezit că spun și tu ai tresărit. Adică orgoliul idiotule, câți ani ai de nu știi să mergi pe bicicletă? Mă omorai dracului înainte de spectacol… să vezi ce ți-o luai atunci în freză!
– Ce spectacol?
– Poftim?
– Ai zis înainte de spectacol, ești… m-ai privit intens din cap până în picioare, pielea mi s-a zgribulit brusc și nu de la frigul de toamnă târzie. Balerină? ai spus și iar ai surâs cu zâmbetul tău strâmb, care mă înnebunește și azi.
– Ăsta se vrea un compliment? Arăt eu ca o balerină?
Iar m-ai cântărit din priviri, cu nerușinare, iar rezultatul ți-a produs oarecare plăcere la cum ți s-a destins toată fața într-un zâmbet, cu cei mai frumoși dinți strâmbi pe care i-am văzut la un băiat.
– Dansatoare, ai spus brusc, convins că o balerină sfrijită n-are cum să fie genul tău. Dans sportiv, cha-cha sau nu, hip-hop!
– Scuze că-ți stric fantezia, dar unii se ocupă cu chestii serioase în viață! Sunt pianistă!
– Să mor io… gen, e mega tare! Sper că nu ți-am rupt un deget sau ceva de genu’!
– Ok, deci eu chiar am treabă, hai pa și lasă-te de sportul pe două roți, că ești praf!
– Aoleu, sper că n-am stricat bița… e a colegului de cameră, mă omoară!
Ai ridicat brusc obiectul ilicit al întâlnirii noastre întâmplătoare, și-ai cercetat-o îngrijorat. Te-ai oprit, simțind privirea mea dezaprobatoare și auzindu-mi geamătul, când am vrut să pășesc, dar durerea ascuțită din gleznă m-a țintuit pe loc. Idiotul m-a rănit și nu doar în orgoliu!
– La dracu’, omule! Ți-am bulit piciorul? Te duc la poliție, undeva? Bița e ok, deci te duc cu ea!
– Tu ești chiar cretin sau ce? Nu mă urc cu tine pe nenorocirea aia nici moartă! Și la poliție? La spital, poate!
– Păi să-mi faci vro’ reclamație, gen, sau ceva! s-a scărpinat în părul lung și prins neglijent într-o coadă.
– Las că n-oi muri! Pot călca pe el, am testat prudentă mersul, m-ai prins hotărât de mână să mă ajuți și apropierea ta m-a cutremurat iar, mai rău decât căzătura. Tre’ să ajung la repetiții, deseară am spectacol, sunt solistă înțelegi? De la cinci ani fac pian și e al naibii de greu, ai idee câte mii de ore am studiat? Cum mi-am pus copilăria, viața, pe pauză… pentru concertul din seara asta… sigur nu, cu muzica ta rock cu tot…
Ochii mi s-au umplut de lacrimi, deodată toate orele mele de studiu s-au dus pe apa sâmbetei, deseară o să fiu un dezastru, o să intru pe scenă cu ghipsul pe picior și degetele de la mâini încleștate. O să uit toate notele partiturii, pentru că în locul lor o să se deseneze chipul cu păr negru, ochi albaștrii și dinți strâmbi ai necunoscutului care m-a accidentat în parc.
– Sorry, man! Chiar îs bou… ce cânți? Adică, gen… la spectacol.
– Concert! l-am corectat iritată. La filă…. filarmonică adică! Sunt solistă, după cinci ani de colaborat cu orchestra, încă din liceu! Acum sunt în ultimul an la Conservator și s-au dat audiții pentru soliști, spectacolul absolvenților. Eu nu eram deloc favorita, sunt alții, colegii mei, pianiști de excepție. Eu sunt banală, învăț partitura, dar la interpretare… profesorul meu spune că mă las prea tare condusă de emoții. De ce naiba îți spun toate astea? Nici nu te cunosc și din cauza ta voi întârzia la repetiții, mă omoară dirijorul!
– Eu cred că ești excepțională! ai spus brusc și m-ai privit intens, încă mă țineai de mână. Sigur ești… iar deseară, o să rupi gura târgului! Ți-e frică de piloșii ăia sfrijiți, ce-au înghițit un par, care le iese pe fund, de stau așa țepeni pe scaunul de pian, cu degetele alea cu anvergura unei labe de gâscă? Mi-ai luat mâinile într-ale tale și brusc le-ai dus la buze și mi-ai sărutat degetele. Aud muzica în degetele tale… sunt sigur că poți să cuprinzi toate cele 88 de clape deodată!
Am surâs impresionată că știai câte clape are un pian.
– Mai cânt și eu la chitară bass uneori… am un band cu amicii, deloc fițos, ne distrăm sâmbătă seara într-un garaj. Mai dau și cu vocea și ceea ce e cel mai șmecher în toată treaba, scriu versurile.
– Pe bune?
– Am o piesă genială, se cheamă Noiembrie târziu! E despre doi tipi, adică gen o tipă și-un tip, ce se cuplează în noiembrie, frig, ploaie, drame de-astea… în română că suntem rockeri tradiționaliști, o dăm pe limba maternă. Tu ce cânți, deseară?
– La mine e fără versuri!
– Hai mă, dă-te mare, știu și eu că e instrumental, nu-mi spune că-i Chopin… te încrunți! Mozart? Mai încerc? Stai că mai știu… ăla frate… Beethoven sigur nu! Mă fac de râs, mă dau bătut în ghicitul de compozitori.
– Liszt!
– Mi-a stat pe limbă, ai zâmbit iar… neamțul ăla de Liszt e și preferatul meu!
– E maghiar, chiar e preferatul meu, voi cânta Concertul pentru pian numărul 1!
– Cool, n-are chitară bass spectacolul, nu?
– Nu!
– Păcat! Deci tre’ să accepți un bassist prin zonă… să aplaud cum trebe, pun pariu că filfizonii ăia nicio încurajare ca lumea nu știu să dea!
– Nu aruncăm la final instrumentele pe scenă!
– Normal, doar nu sunteți la un concert rock! Și-ar fi culmea să faci asta cu pianul, nu?
Am izbucnit în râs, așa cum numai tu știi să mă faci să râd. Și să uit deodată tot stresul concertului, toamnei târzii, ultimului an de facultate, divorțul părinților mei, moartea bunicii care m-a crescut, relația imposibilă cu bărbatul însurat, de care am crezut prostește că-s îndrăgostită. Dar nu, cât de nu! Și am realizat asta pe o alee în parc, noiembrie târziu, când tu m-ai cărat pe ruda bicicletei tale împrumutate, deși nici moartă n-aș fi urcat pe ea înainte. Dar am făcut-o și am ajuns astfel la repetiție, iar degetele mele au atins divin cele 88 de clape ale pianului, oferindu-mi speranța că deseară la concert o să te văd complet nepotrivit, cu părul lung și geaca de piele, în primul rând, aplaudând din inimă!
Imaginea articolului, vitraliu Muzical, artist Adrian Peter
Proză publicată în Revista națională de cultură AGORA ARTELOR, NR.11/2022 https://en.calameo.com/read/0027325893bbdb42185c6?fbclid=IwAR3CJCAW6Nmi9N1FrS9FOU7MHPJHQLrLkxFZV_voajnSaLpun4Aoq9yy4ZE
Claudia Elena Peter 