Tag Archives: literatura romană

Iarna aventurii noastre – fragment

Orașele iarna sunt poate cel mai estetic experiment subliminal, de încântare și exaltare. Centrul orașului nostru, frumos din nașterea lui de la începutul secolului XX, când s-au ridicat toate minunile Art Nouveau, ne-au oferit în acea noapte de decembrie, spectacolul măreției. Daniel m-a luat de mână firesc și ne-am plimbat fără scop pe Republicii și-n piața Unirii, admirând târgul de Crăciun, cu căsuțele închise, dar luminițele festive spuzind totul. Daniel mi-a făcut o poză în fața bradului din centrul pieței, dacă voi dispărea brusc, reîntoarsă la „retardatul din generală”, un apelativ răutăcios și exagerat, dar care-mi pica al naibii de bine, din răzbunare. Chitaristul din capitală făcea doar mișto de un clișeu penibil, în care s-a transformat iubirea mea. Deodată am înțeles foarte clar că nu avem niciun fel de sentiment pentru Eric, nu unul romantic, desigur. Am văzut astăzi un bărbat nefericit, conformist, prins într-o căsnicie eșuată, incapabil să-și decidă propria soartă. Știam că și succesul i se datora tot Laurei, al cărui tată era un antreprenor celebru în lumea de afaceri, nu i-a fost ușor să-i plaseze tablourile la colecționari din lumea întreagă, pe bani buni. Talentul lui Eric în pictură, incontestabil, a demonstrat că merită ajutorul oferit de socrul său, iar întreaga afacere s-a clădit pe ajutor reciproc. Laura a fost bonusul, copiii lor recompensa, dar nu mi s-a părut fericit cu realizările sale colosale. I-am recunoscut privirea cu care căuta spre orice femeie din încăpere, să-și demonstreze că încă mai era seducător. Puteam jura că sigur nu i-a fost fidel Laurei, nu avea cum să rămână bărbatul unei singure femei.

– Mișto orașul tău, Georgia! mi-a adus mințile la realitatea înconjurătoare companionul meu, apoi și-a încheiat geaca de piele peste tricou, tremurând demonstrativ. Nici paltonul meu elegant nu ținea de cald peste rochia lungă, de seară, cu pantofii eleganți și incomozi. Departe de mine orice gând interzis, dar… ar trebui să dăm cu banul unde ne adăpostim, a spus clănțănind Daniel. Eu locuiesc chiar acolo, a arătat spre hotelul frumos decorat chiar din piața Unirii. Larissa nu s-a zgârcit când a fost vorba să străbat țara până aici. Am mini-bar și papuci de casă, te bagi?

Am aprobat spontan, deși nu era deloc stilul meu să accept asemenea propuneri. Da fapt nu mi s-a mai întâmplat vreodată să fiu invitată în camera de hotel al unui bărbat pe care l-am cunoscut de câteva ore. Unul superb și disponibil, lucru flatant pentru o șatenă insipidă ca mine. Cum aveam nevoie disperată de ridicarea stimei de sine, am urcat alături de el în hotelul luxos, frumos renovat, în fața căruia s-au pozat toți turiștii posibili veniți în orașul nostru. Interiorul nu era mai prejos, a fost impecabil restaurat, cu detalii de stucaturi aurite și vitralii Tiffany, totul întregind fericit o arhitectură specifică secession.

Camera lui Daniel era generoasă, cu pat matrimonial și două fotolii comode. M-am așezat prudent pe unul dintre ele, odată ajunsă aici, am simțit cum mă părăsește curajul. Dar el a părut destul de relaxat, și-a trântit geaca de piele pe un scaun și și-a descălțat bocancii, încălțând papucii de pâslă puși la dispoziție de hotel. A adus unii și pentru mine și s-a așezat pe covor, în fața mea, ajutându-mă teatral să scot pantofii cu toc. Atingerea lui întâmplătoare pe gleznă m-a electrizat brusc. Mi-am strâns în jurul corpului paltonul, înfrigurată încă.

– Alcool? a deschis mini-barul, alegând o sticlă de vin roșu, pe care l-a lăudat după anul îndepărtat când a fost produs. L-a desfăcut și a turnat în două pahare cu picior înalt. L-am privit cum se învârtea ușor stresat prin cameră, parcă nu mai avea nici el siguranța de sine de la restaurant, odată ce am rămas doar noi, dar nicicând nu mi s-a părut un bărbat mai încântător, având o combinație plăcută de forță și timiditate.

Am ciocnit și el s-a așezat în fața mea, pe celălalt fotoliu și a tras măsuța de cafea între noi, pentru a ne așeza paharele. Am tresărit descoperind o fotografie înrămată cu două fetițe brunete, îmbrăcate cu costume de prințese Disney. Gura lui s-a destins într-un zâmbet alb.

– Cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viață, fetele mele, Ema și Iulia. Gemene!

Am rămas complet șocată, recunoscând chipurile fetelor, care purtau îndulcite, trăsăturile fizice ale tatălui lor.

– O Doamne, nepoatele lui Leo! am exclamat. Mi-a trimis o mie de poze cu ele, i-am deschis telefonul, unde aveam salvate în galerie ipostaze nenumărate din cei zece ani ai nepoatelor fostei mele diriginte. Nicio secundă nu m-am gândit că am fost părtașă deseori la viața lui Daniel, într-un mod care mi se părea acum invaziv. Într-una dintre fotografiile cu nepoatele sale împlinind cinci ani, apăreau alături de părinții lor în fața unui tort în formă de sirenă. L-am privit uluită pe Daniel, care avea părul tuns mai scurt, alți ochelari de vedere și o cămașă albă. Deloc vedeta rock de acum. Mama fetelor, o tânără femeie brunetă cu zâmbet frumos și privire caldă. Nu pot să cred că am poze cu tine!

– Leo are un stil de-a mă populariza extrem, știi setările de la Facebook cu stările feeling proud, hapyy, sad… în toate m-a etichetat! Sau făcut de râs!

– Te-ai schimbat! am spus privindu-i încă înfățișarea de bărbat frumos, dar banal, de acum cinci ani.

– Crezi? și-a scos telefonul și mi-a derulat alte poze cu el, de săptămâna trecută, la costum și cămașă alături de tineri muzicieni la un concurs prestigios din capitală. Mi-a mai arătat și alte poze alături de elevii săi de la liceul de muzică, unde era profesor de chitară clasică. Și altele alături de fetele lui, în parc sau excursii, fără să mai apară deloc în cadre și mama copilelor. Când avem cântări cu bandul mă fac super-star, în rest, in real life sunt cât se poate de normal.

– Ești divorțat? am pus întrebarea care mă chinuia deja.

– N-am fost niciodată însurat, dar sunt un tată bun și îmi asum responsabilitatea, chiar dacă nu mai am nicio treabă cu mama fetelor. Ea e căsătorită și mai are un băiat, dar de fete ne ocupăm împreună. Nu pot părăsi capitala pentru prea mult timp, avem treabă multă cu două pre-adolescente deja, fac balet, pian, scrimă, ore de engleză… au energia unui batalion și eu sunt cel ce le cară eroic prin tot orașul pe la activități, blocat în trafic cu orele.

Deodată am făcut un gest pe cât de spontan, pe atât de șocant. M-am apropiat de el și i-am sărutat obrazul ușor nebărbierit. Daniel a tresărit, neștiind cum să reacționeze.

– Iartă-mă, nu știu ce m-a apucat! am sorbit din vin, roșie ca băutura.

Daniel mă privi surâzând provocator, fără îndoială.

– Hmm, aș fi zis că eu o să fac primul pas, dar e Ok așa, sunt de modă veche, mă pot lăsa sedus de o femeie frumoasă într-o noapte superbă de iarnă.

– Viața mea e complicată, Daniel.

– Viața nu e complicată deloc, nici a ta, nici a mea! Poate doar a nătărăului căsătorit cu miss Boboc!

Am izbucnit în râs.

– Un zâmbet spontan, asta vreau Georgia, Georgia on my mind, se apucă să fredoneze celebra melodie și-mi luă paharul din mână, apoi mă ridică de pe fotoliu. Dansezi? Seducția nu poate începe cu o domnișoară la ananghie, încotoșmănită în palton pe un fotoliu.

M-a sedus în noaptea aia, cum aș fi putut rezista și de ce aș fi făcut-o? Doi adulți independenți perfect capabili să se acompanieze reciproc, deși poate că nu acesta ar fi fost verbul care să definească relația noastră din acea noapte. O aventură de o noapte pe care am așteptat-o poate toată viața, care să mă determine să șterg cu săruturi și pasiune, anii întregi de frustrări și suferințe gratuite, de amăgiri și dezamăgiri, pentru care mă învinuiesc doar pe mine.

Aș fi crezut că o să fie doar atât între noi, o aventură de o noapte, o pasiune împărtășită între doi străini într-o cameră de hotel, după o revedere de liceu. Dar Daniel a vrut mai mult și m-a convins, ușor de tot, să îmi dau șansa de a-l cunoaște cu adevărat, nu doar pe chitaristului rock, ci și pe profesorul tocilar de chitară clasică. Mai târziu pe tatăl gemenelor Ema și Iulia, de care m-am îndrăgostit iremediabil, cum am făcut-o deja, încă din acea noapte, de tatăl lor.

Dacă mi-ar fi povestit cineva, aș fi zis că finalurile fericite sunt doar în filmele de Crăciun marca Hallmark, că nu există să apară de nicăieri alesul. Bărbatul perfect să-mi fie dăruit atât de firesc, de parcă aș mai fi avut vreo șansă, la vârsta de aproape patruzeci de ani, la fericire. (…)

Povestirea întreagă se poate citi în Revista AC, nr.19/2022 la pg. 54, editată de Asociația culturală „Cartea, izvor de cultură”, redactor Stelu Pop https://www.calameo.com/read/0069610010533f025587e?fbclid=IwAR34g9O4H9C6hy4SMFWcjOixL0LNpzMIhc4orI3X9vyXRH4uvMVi9rif2ow

Noiembrie târziu

Îmi amintesc și astăzi de acel noiembrie târziu, așa mohorât cum a fost el, în orașul nostru năpădit de toate frunzele copacilor dezrădăcinați… mai rău ca noi, iubitule!

            Mergeai pe bicicletă, te bălăngăneai de fapt în S-uri nesigure pe aleea pustie a dimineții, pe care eu mă grăbeam, în drumul spre repetiția generală a orchestrei filarmonicii. Purtai o geacă sportivă, roșie, cu glugă trasă pe frunte, aveai ochelarii de vedere aburiți și căștile pe urechi. Ascultai muzica ta îngrozitoare, zornăitoare și disonantă, mai și dădeai din cap apucat, fredonând alături de solistul trupei tale rock preferate. Normal că nu m-ai văzut, ai intrat direct în mine. Ai frânat la timp să nu mă izbești în plin cu bicicleta, dar asta te-a propulsat de pe șa, direct peste mine. M-am trezit azvârlită pe alee, cu trupul tău greoi, zdrobindu-mă de caldarâmul rece. Și în loc să te ridici naibii de pe mine, te-ai holbat șocat la ochii mei și deodată te-ai aplecat spre fața mea și mi-ai atins buzele, în ceea ce fost, cred, primul nostru sărut!

            Imediat după, ți-am trântit una peste față și un genunchi în coaste, de te-ai rostogolit trei metri. M-am pus pe îndrugat toate cuvintele limbii române, alea reproduse cu bip-uri intermitente în filme. Tu te-ai ridicat bezmetic și ai întins o mână fermă spre mine, în care țineai telefonul mobil.

– Stai să opresc muzica, că nu aud nimic! ai spus cu dezinvoltura care mi-a oprit verva furiei. Iar când m-ai privit surâzând, și ți-am văzut cei mai frumoși ochi albaștrii din lume, numai de înjurat nu mi-a ars. Sorry, gen… mă gândeam aiurea, ești OK? Ți-am rupt ceva?

– Inima, m-am trezit că spun și tu ai tresărit. Adică orgoliul idiotule, câți ani ai de nu știi să mergi pe bicicletă? Mă omorai dracului înainte de spectacol… să vezi ce ți-o luai atunci în freză!

– Ce spectacol?

– Poftim?

– Ai zis înainte de spectacol, ești… m-ai privit intens din cap până în picioare, pielea mi s-a zgribulit brusc și nu de la frigul de toamnă târzie. Balerină? ai spus și iar ai surâs cu zâmbetul tău strâmb, care mă înnebunește și azi.

– Ăsta se vrea un compliment? Arăt eu ca o balerină?

Iar m-ai cântărit din priviri, cu nerușinare, iar rezultatul ți-a produs oarecare plăcere la cum ți s-a destins toată fața într-un zâmbet, cu cei mai frumoși dinți strâmbi pe care i-am văzut la un băiat.

– Dansatoare, ai spus brusc, convins că o balerină sfrijită n-are cum să fie genul tău. Dans sportiv, cha-cha sau nu, hip-hop!

– Scuze că-ți stric fantezia, dar unii se ocupă cu chestii serioase în viață! Sunt pianistă!

– Să mor io… gen, e mega tare! Sper că nu ți-am rupt un deget sau ceva de genu’!

– Ok, deci eu chiar am treabă, hai pa și lasă-te de sportul pe două roți, că ești praf!

– Aoleu, sper că n-am stricat bița… e a colegului de cameră, mă omoară!

Ai ridicat brusc obiectul ilicit al întâlnirii noastre întâmplătoare, și-ai cercetat-o îngrijorat. Te-ai oprit, simțind privirea mea dezaprobatoare și auzindu-mi geamătul, când am vrut să pășesc, dar durerea ascuțită din gleznă m-a țintuit pe loc. Idiotul m-a rănit și nu doar în orgoliu!

– La dracu’, omule! Ți-am bulit piciorul? Te duc la poliție, undeva? Bița e ok, deci te duc cu ea!

– Tu ești chiar cretin sau ce? Nu mă urc cu tine pe nenorocirea aia nici moartă! Și la poliție? La spital, poate!

– Păi să-mi faci vro’ reclamație, gen, sau ceva! s-a scărpinat în părul lung și prins neglijent într-o coadă.

– Las că n-oi muri! Pot călca pe el, am testat prudentă mersul, m-ai prins hotărât de mână să mă ajuți și apropierea ta m-a cutremurat iar, mai rău decât căzătura. Tre’ să ajung la repetiții, deseară am spectacol, sunt solistă înțelegi? De la cinci ani fac pian și e al naibii de greu, ai idee câte mii de ore am studiat? Cum mi-am pus copilăria, viața, pe pauză… pentru concertul din seara asta… sigur nu, cu muzica ta rock cu tot…

Ochii mi s-au umplut de lacrimi, deodată toate orele mele de studiu s-au dus pe apa sâmbetei, deseară o să fiu un dezastru, o să intru pe scenă cu ghipsul pe picior și degetele de la mâini încleștate. O să uit toate notele partiturii, pentru că în locul lor o să se deseneze chipul cu păr negru, ochi albaștrii și dinți strâmbi ai necunoscutului care m-a accidentat în parc.

– Sorry, man! Chiar îs bou… ce cânți? Adică, gen… la spectacol.

– Concert! l-am corectat iritată. La filă…. filarmonică adică! Sunt solistă, după cinci ani de colaborat cu orchestra, încă din liceu! Acum sunt în ultimul an la Conservator și s-au dat audiții pentru soliști, spectacolul absolvenților. Eu nu eram deloc favorita, sunt alții, colegii mei, pianiști de excepție. Eu sunt banală, învăț partitura, dar la interpretare… profesorul meu spune că mă las prea tare condusă de emoții. De ce naiba îți spun toate astea? Nici nu te cunosc și din cauza ta voi întârzia la repetiții, mă omoară dirijorul!

– Eu cred că ești excepțională! ai spus brusc și m-ai privit intens, încă mă țineai de mână. Sigur ești… iar deseară, o să rupi gura târgului! Ți-e frică de piloșii ăia sfrijiți, ce-au înghițit un par, care le iese pe fund, de stau așa țepeni pe scaunul de pian, cu degetele alea cu anvergura unei labe de gâscă? Mi-ai luat mâinile într-ale tale și brusc le-ai dus la buze și mi-ai sărutat degetele. Aud muzica în degetele tale… sunt sigur că poți să cuprinzi toate cele 88 de clape deodată!

Am surâs impresionată că știai câte clape are un pian.

– Mai cânt și eu la chitară bass uneori… am un band cu amicii, deloc fițos, ne distrăm sâmbătă seara într-un garaj. Mai dau și cu vocea și ceea ce e cel mai șmecher în toată treaba, scriu versurile.

– Pe bune?

– Am o piesă genială, se cheamă Noiembrie târziu! E despre doi tipi, adică gen o tipă și-un tip, ce se cuplează în noiembrie, frig, ploaie, drame de-astea… în română că suntem rockeri tradiționaliști, o dăm pe limba maternă. Tu ce cânți, deseară?

– La mine e fără versuri!

– Hai mă, dă-te mare, știu și eu că e instrumental, nu-mi spune că-i Chopin… te încrunți! Mozart? Mai încerc? Stai că mai știu… ăla frate… Beethoven sigur nu! Mă fac de râs, mă dau bătut în ghicitul de compozitori.

– Liszt!

– Mi-a stat pe limbă, ai zâmbit iar… neamțul ăla de Liszt e și preferatul meu!

– E maghiar, chiar e preferatul meu, voi cânta Concertul pentru pian numărul 1!

– Cool, n-are chitară bass spectacolul, nu?

– Nu!

– Păcat! Deci tre’ să accepți un bassist prin zonă… să aplaud cum trebe, pun pariu că filfizonii ăia nicio încurajare ca lumea nu știu să dea!

– Nu aruncăm la final instrumentele pe scenă!

– Normal, doar nu sunteți la un concert rock! Și-ar fi culmea să faci asta cu pianul, nu?

Am izbucnit în râs, așa cum numai tu știi să mă faci să râd. Și să uit deodată tot stresul concertului, toamnei târzii, ultimului an de facultate, divorțul părinților mei, moartea bunicii care m-a crescut, relația imposibilă cu bărbatul însurat, de care am crezut prostește că-s îndrăgostită. Dar nu, cât de nu! Și am realizat asta pe o alee în parc, noiembrie târziu, când tu m-ai cărat pe ruda bicicletei tale împrumutate, deși nici moartă n-aș fi urcat pe ea înainte. Dar am făcut-o și am ajuns astfel la repetiție, iar degetele mele au atins divin cele 88 de clape ale pianului, oferindu-mi speranța că deseară la concert o să te văd complet nepotrivit, cu părul lung și geaca de piele, în primul rând, aplaudând din inimă!

Imaginea articolului, vitraliu Muzical, artist Adrian Peter

Proză publicată în Revista națională de cultură AGORA ARTELOR, NR.11/2022 https://en.calameo.com/read/0027325893bbdb42185c6?fbclid=IwAR3CJCAW6Nmi9N1FrS9FOU7MHPJHQLrLkxFZV_voajnSaLpun4Aoq9yy4ZE

„Ce s-a citit?” by Colțul Cultural

Alături de alte 2 cărți, scriitorul Mihai Cotea a lăsat și o impresie de lectură asupra romanului meu „Casa cu cinci ferestre”. Articolul complet se poate citi pe blogul său „Colțul cultural”, vă las aici partea în care se referă la cartea mea:

Foto credit Mihai Cotea

„Pe Claudia Peter o citesc de ani buni și i-am urmărit creațiile pe diferite site-uri. Claudia a debutat în 2011, cu romanul realist „Departe spre acasă” și, până la apariția celui de-al doilea roman al său, Casa cu cinci ferestre, a mai publicat un volum de proză scurtă, intitulat „Desene cu (se)crete” (2017).

Claudia publică rar, dar când face acest lucru, merită toată atenția. Nu spun lucrurile acestea din cauză că ne cunoaștem și suntem prieteni, ci pentru că urmărindu-i parcursul, nu pot spune că m-a dezamăgit vreodată cu una din cărțile sale.

Casa cu cinci ferestre nu promite, ci confirmă. Confirmă un lucru pe care-l intuiam și pe care i l-am dezvăluit cu ani în urmă. Capacitatea acesteia de a crea povești și personaje complexe.

Deși o ficțiune, cartea are la bază un puternic substrat real, după cum spune Claudia într-un interviu recent. Povestea urmărește destinul și reîntâlnirea a cinci frați, despărțiți de soartă, în urma descoperirii condițiilor inumane în care și-au trăit primii ani din viață în casa celor care ar fi trebuit să le fie părinți și să-i ocrotească. Povestea e cât se poate de dureroasă, foarte bine scrisă și narată în detaliu, iar personajele, sunt exact așa cum se spune, „ca degetele de la mână”. Frații sunt redați magistral prin intermediul caracterelor foarte diferite ale acestora, grație penelului unei autoare mature. Scriitura Claudiei a crescut enorm în ultimii ani și, cred eu, se apropie de punctul de maxim.

Am rămas extrem de plăcut surprins de romanul mult așteptat al Claudiei Peter. Nu pentru că nu i-aș fi știut valoarea literară, ci pentru că mi-a depășit total așteptările. Claudia este un autor de cursă lungă, iar romanul merită citit de cât mai multă lume, pentru că prezintă o poveste bine nuanțată și bine susținută pe un număr lung de pagini (aproximativ 400 de pagini). Un turnir dulce amar extras din realitatea noastră românească.” Mihai Cotea

Mulțumesc Mihai pentru citire și tuturor celor care mi-ați transmis gânduri despre carte. Romanul se poate comanda de pe siteul editurii UP http://www.edituraup.ro/cumpara/casa-cu-cinci-ferestre-claudia-peter-245

Roman- Casa cu cinci ferestre

Vă semnalez cu bucurie apariția romanului meu „Casa cu cinci ferestre”, 384 pg. Cartea a apărut la Editura UP din București, 2022. Editor Oana Arion, redactor carte Daniela Popa (Mulțumiri!)

Este al doilea roman publicat după cel de debut din 2010 „Departe spre acasă”, și a treia carte, după volumul de proză scurtă din 2017 „Desene cu se(crete)”.

Un roman la care am lucrat câțiva ani, cu o acțiune concentrată pe două lumi, lumea reală a capitalei țării noastre și undeva „între lumi”, o zonă fantastică, un Purgatoriu menit să ofere salvarea personajului principal Ruben.

Personajele sunt cinci frați, Sasha, Vlad, Cristian, Iudita și Ruben, care caută fiecare să se împace cu trecutul și să se vindece de o situație traumatizantă. Se mai caută și pe ei, deoarece au fost despărțiți în copilărie, nu se cunosc!

Vă aștept să treceți pragul „casei” mele, să descoperiți fiecare „fereastră”.

Am să închei prezentarea cu citatul uneia dintre primele cititoare ale cărții, Alina: „Vă felicit pentru carte! Am citit-o ieri, dar știți cum? Că abia o puteam lăsa din mână, nu m-am lăsat până nu am terminat de citit toată cartea.”

Casa cu cinci ferestre, poză de la Alina

Mulțumesc pentru semnele de citire, le aștept ca o recompensă pe măsura muncii din spatele acestui roman, care cuprinde sintetizarea unor ani, a unor întâmplări fericite și mai puțin fericite și a fost o terapie și pentru mine scriindu-l!

Cartea poate fi achiziționată de pe siteul editurii UP, link de comandă: http://www.edituraup.ro/cumpara/casa-cu-cinci-ferestre-claudia-peter-245

„Casa cu cinci ferestre” la Târgul de carte Bookfest, București 2022, alături de cărțile Editurii UP

„Casa cu cinci ferestre”- în curând la Editura Up

http://www.edituraup.ro/cumpara/casa-cu-cinci-ferestre-claudia-peter-24

Vă semnalez cu bucurie viitoarea apariție a romanului meu la Editura UP, București, intitulat „CASA CU CINCI FERESTRE”

Romanul este în curs de apariție și va fi lansat la Bookfest 2022 București în cadrul prezentărilor de carte din perioada 1-5 iunie, Pavilion B2, Stand F01, Editura Up.

Cum ar putea niște eliberați dintr-o copilărie a groazei să trăiască, să iubească, să se vindece?

            Ruben este prins între lumi, iar singura lui șansă de salvare este să-și aducă frații aproape, frați pe care nu i-a întâlnit încă, deși au trecut douăzeci de ani de la eliberarea lor din Ferma din Vale, unde au fost prizonieri ai unui tată abuziv.

Este povestea celor cinci, împrăștiați prin lume, necunoscuți…

O scriitoare de romane siropoase, un IT-ist alcoolic divorțat, un student la arte, un fotomodel timid, un comatos prins între lumi.

Va reuși Ruben să-și reunească familia?

Mi-am ratat dreptul la viață și, bântuind fără țel între lumi, probabil că nu mi-am câștigat încă nici dreptul la moarte.

Dirijorul din Saint Martin in the Fields

Vremea în Londra era imprevizibilă. Pe un soare sclipitor și aproape douăzeci și unu de grade, vara londoneză răsfăța turiștii ce împânzeau la refuz centrul metropolei. Iar din senin, ploaia răpăia rece și răutăcioasă, izgonind în toate părțile roiul de furnici plimbărețe. La ora amiezii, în Biserica Saint Martin in the Fields aveau loc concerte gratuite. Diverse orchestre performau acolo, în general studenți, muzicieni debutanți, dar și ansambluri mai mici, camerate, cvartele ce încântau urechile și simțurile amatorilor de muzică clasică. Spectatorii nu erau puțini, după cum am constatat în participările mele dese la „distracții gratuite”.

În acea duminică încă nu începuse concertul pentru public, iar cum ploaia nu contenea, m-am adăpostit în biserică în perioada repetițiilor. Orchestra era necunoscută, păreau pentru prima oară acolo, iar dirijorul tânăr și nervos conducea cam tiranic un grup destul de dezbinat de interpreți. M-aș mira ca peste două ore haosul ăsta să se transforme în muzică. M-am așezat cuminte și udă pe ultimul rând de bănci și într-un moment de pauză cerută de dirijorul turbat datorită unui acord fals din partea trombonistului, telefonul meu începu să sune, umplând nepermis pauza de profundă tăcere. Douăzeci de oameni și-au îndreptat privirile spre mine, iar când însuși dirijorul s-a întors culmea furiei…, am crezut că intru în pământ de rușine.

Deodată conducătorul orchestrei sări de pe podium și veni spre mine. Cu o mână întinsă și o privire de om nebun îmi arătă ușa. Dar afară ploua încă, iar eu eram înfrigurată. Și nu aveam nimic de pierdut.

– Vă rog domnule, promit că îl închid. Nu am unde să merg, afară plouă și…

– Ce-mi pasă mie de ploaie, țipă el. Deranjezi! Ce dracu’ e ăsta, circ?

– Muzică sigur nu! m-am trezit spunând destul de ironic, el tresări vizibil. Scuze, am încercat să o dreg, nu mă pricep la muzica clasică! Sau modernă, e modernă, nu? Clasic-modern, contemporan…

– E creația mea! replică el, deodată deznădăjduit.

– Mai bine plec, mă scuzați! m-am ridicat brusc.

– Stai! mă opri cu voce puternică. Apoi se adresă orchestrei, zece minute pauză. Iar ei se ridicară ușurați și recunoscători că urma să încasez toată furia dirijorului. Acesta însă părea mai calm, mă invită să mă așez și dintr-un termos turnă ceai în două pahare de plastic. Îmi așeză unul pe pupitrul din fața scaunului unde stăteam zgribulită. Am sorbit încântată licoarea fierbinte și dulce.

– Deci, care a fost problema? mă întrebă brusc. Se așeză în fața mea și mă privi preocupat. Era tânăr, înalt și slab, purta ochelari cu rame negre și păr lung blond roșcat prins în coadă, tipic englez. Cu muzica mea, ce n-a sunat bine? insistă.

            L-am privit uluită.

– Nu aș putea spune…

– OK, n-o mai drege, ai zis că nu e muzică, de ce, trebuie să înțeleg. Peste două ore sala asta va fi plină ochi, mă sinucid cu capodopera mea sau nu? Sincer, spune-mi ce ți s-a părut că nu a sunat bine.

– Păi…, mă chinuiam să găsesc o explicație plauzibilă, șocată că el voia o soluție de la o necunoscută. Ceva nu s-a legat, am bâiguit încurcată. Scuze, nu am atâta cultură muzicală.

– Cei care au cultură muzicală mi-au spus că e genială compoziția, părerea lor nu contează acum, nu? întinse o mână fermă, cu degete lungi de pianist. Scott Frank Boyld al treilea, mi se spune Spark.

– Raluca Albu întâia! Mi se spune Riley! am surâs fără să mă pot abține să nu-i dau o replică pe măsura importanței propriului nume. Deci aveam în față un descendent al unei familii nobiliare, un lord. Eu eram doar o menajeră emigrantă.

            Își privi ceasul și oftă enervat de faptul că nu-i ofeream nicio soluție.

– Cred că nu a fost chiar atât de rău, dacă îți plac astfel de… sunete.

– Deci crezi că au fost sunete… disonante? E o problemă cu linia melodică?

– Probabil!

– Mă împușc!

            Își trecu neputincios mâinile prin păr, câteva fire se desprinseră din coadă. Mi s-a făcut milă de el.

– Nu ai ceva Mozart, l-am întrebat încet, ca backup!

            Se uită șocat la mine și deodată izbucni în râs. Râsul lui hohotit umplu fastuoasa navă a bisericii, iar muzicienii s-au oprit uluiți privindu-l.

– Te ador Riley! Ești primul om adevărat cunoscut de mult timp, pot să te îmbrățișez? Înainte să confirm, mă strânse tare în brațe și mă sărută pe amândoi obrajii. Apoi se depărtă către orchestră strigând, băieți, renunțăm la porcăria asta, mergem la sigur,  Philip Cashian, Camber Concerto! Modern dar clasic, domnilor și doamnelor, special pentru această minunată creatură udată de ploaie! Mulțumim vreme mizerabilă britanică, ai scăpat lumea de o îngrozitoare capodoperă.

            După neașteptata îmbrățișare am rămas în picioare pe culoar și nu știam ce să înțeleg din comportamentul rebel al muzicianului. Chiar și orchestra era derutată, se uitau unii la alții.

– Serios, pregătiți Cashian băieți, începem în cinci minute! Stai! am încremenit simțind că mi se adresa mie. Pleci așa, Cindarelă melomană? Accent delicios, dar ne-britanică, nici nu ai cum, atât de sinceră și fermecătoare.

– S-a oprit ploaia, am constat ieșind afară. Era răcoare, dar frumos, iar culorile parcă au fost curățate de praf.

– Nu pleci fără să ne mai vedem. Promite-mi că o să ajungi la concert, măcar dirijând operele altora să nu mă fac de râs.

– Îmi pare rău, am fost deplasată. Sunt sigură că faci o treabă minunată.

– Te rog, nu obișnuiesc niciodată să cuceresc domnițe la ananghie, deși tehnic vorbind tu mai salvat pe mine de-o teribilă rușine, doar orgoliul de compozitor mi-a fost știrbit, va trebui să trăiesc însă cu asta, nu-i așa? Dar insist să te mai văd. Să-ți mulțumesc cumva, să bem o cană de cei după concert sau ceva mai tare la un pub, miss Riley?

            Cererea mă uimi. Am fugit de când am venit în Regat de relații cu bărbații. E adevărat că nici nu am întâlnit până acum un intelectual englez printre emigranții est-europeni care-mi făceau avansuri în nenorocitul de cartier insalubru unde locuiam. Tânărul roșcovan, cu privirea lui senină mă învăluia fără să-mi dea senzația că vrea doar să mă pună la orizontală rapid, asemenea celor din cartier. Ceva tare la un pub din centrul Londrei ar fi fost o experiență minunată alături de el. Dar din păcate, dirijorul era oaza de normalitate pe care nu o s-o trăiesc vreodată.

-Am să vin la concert! am mințit și el zâmbi încântat. S-a înclinat ceremonios în fața mea și s-a întors la repetiție, alături de orchestra care a început să-și acordeze instrumentele.

            Înapoi către casă, imaginea lui îmi merse direct la inimă. Știam că nu o să-l mai văd vreodată și nu înțelegeam de ce-mi părea atât de rău.

Fragmentul a fost publicat la pg.42-43 în Revista de cultură națională AGORA ARTELOR, nr. 8/2022 https://en.calameo.com/read/002732589321eb0215ef5

Întoarcerea în orașul cetății

            Întoarcerea acasă era mereu dureroasă, mai ales acum, când reveneam doar să-mi conduc ultimul membru al familiei pe ultimul drum. Mie îmi plăcea să cred că îmi conduceam mătușa pe primul ei drum, unul frumos, lipsit de dureri, luminos, unde o aștepta mama, sora ei. Și fratele meu!

Drumul către casă a fost anevoios, legăturile cu trenul proaste și oricum ultima parte am parcurs-o cu autobusul, unul aglomerat, în care privirile curioase nu m-au ocolit. Și mai aveam și rău de mașină. Un copil m-a privit direct, întors spre mine din brațele mamei lui în scaunul din față, și-a întrebat-o în gura mare într-o pauză de liniște din zumzetul general și emisiunea politică de la radio.

-Mama, ce-are tanti pe față?

            Și eu care am crezut că pot deveni invizibilă.

Orașul a apărut după multe ore, înconjurat ca într-o mantie protectivă de munții Șurianul, păzit cu strășnicie de dealul Cetății, ce-și înălța vârful rotund, copleșit de zăpadă. Sărbătorile au decorat orășelul cu ghirlande multicolore, bradul din centru din fața Catedralei susura colinzi, dintr-o instalație cu jumătate becurile sparte deja. Dar toate astea m-au emoționat, am privit doar o clipă spre biserică și mi-am amintit de mine demult, plănuind să mă cunun aici cu iubirea vieții mele.

Mătușa a locuit la bloc, în apartamentul meu moștenit de la părinți, așa că fiind deja proprietară nu trebuia să-mi bat capul cu nicio succesiune. Măcar partea asta birocratică avea să fie simplă, după cât am pătimit cu averile mai mari și mai tentante, împărțite grosolan la divorțul meu. I-am cedat totul fostului soț, ca preț al redării libertății. Ironică pedeapsă, munca mea de-o viață a devenit acum proprietatea unor rude îndepărtate și necunoscute ale omului pe care l-am crezut timp de zece ani, jumătatea mea.

Acum aveam doar acest apartament, unde am pășit înfrigurată și am pornit centrala pe gaz, fără să-mi dau jos paltonul gros. Pe geam plopii din față au susurat desfrunziți, o pasăre uitată de iarnă și-a scuturat aripile. Am pornit aparatul de cafea, cu inima deodată plină de bucurie și speranță. Casa asta caldă și curată a rămas ca o dovadă perenă a îmbrățișării și iubirii mătușii mele. A păstrat-o așa pentru mine, iar chipul ei cu păr alb din portretul de pe peretele livingului, mi-a promis speranță. I-am mulțumit printr-un plâns eliberator, de mila mea mai mult decât de a ei.

Următoarele zile le-am petrecut într-o transă pe care ți-o oferă situațiile limite, cumva nu ești complet conștient de ce ți se întâmplă. Am rămas uluită de solidaritatea din jurul mătușii mele, colegele ei de la spital s-au ocupat de tot, băieții de pe salvări au înconjurat cimitirul și au petrecut-o cu sirene prelungi, ce-au omagiat o viață dedicată salvării de vieți. Mătușa mea a fost asistentă șefă la spiralul din oraș și după cum am constatat acum, a fost iubită de toți, multă lume a condus-o pe ultimul sau „primul” ei drum. La oficiile funerare a nins mult, iar eu am fost acoperită de căciula uriașă, ascunsă de gulerul înalt și eșarfa neagră, petrecută mai ales peste partea dreaptă a feței, cea mutilată. Oamenii n-au băgat de seamă aspectul meu, s-au abținut foarte bine, iar condoleanțele lor exprimate intens, au părut sincere.

După înmormântare m-am adâncit în apartament și-am lenevit în pat o zi sau două, bucurându-mă de orele de răgaz, de momentele astea rare din viața ultimilor ani, când nu trebuia să fac nimic. Marele oraș unde eram așteptată părea departe, ascuns după munții ce m-au acaparat acum și au pus un scut între trecut și prezent.

După câteva zile am ieșit la magazinul din oraș, nevoită de proviziile demult finalizate. Acasă în marele oraș, prin comenzile rapide achiziționam urgent absolut totul, aici oamenii erau obișnuiți să iasă, să stea la cozi, să-și povestească planurile de sărbători. Ocoleam aglomerația, dar iată-mă-s la super-market, cu coșul plin de „bucate cu gust”, cum le spuneam când primeam pachet de la mătușa. Aici salamul avea gust de carne, iar brânza de lapte, pâinea era caldă, iar specialitatea zonei, plăcinta cu ceapă și varză, ți se topea în gură. Am tresărit brusc, auzindu-mi numele strigat, lângă mine stătea o femeie vag-cunoscută, cu trupul îngroșat și fire de păr decolorate ieșind de sub căciulă. Am surâs amabilă, dar ea a zâmbit larg, cu dinții încă frumoși.

-Nu mă mai ții minte, nu? Am fost în aceiași clasă în gimnaziu! Demult, apoi la liceu io am intrat la industrial numărul doi, n-am avut medie de teoretic unu! Sunt verișoara lui Radu, mergeam la chef cu voi, m-am cuplat cu frate-tău într-a zecea! a zâmbit și amintirea fratelui meu mi-a zvâcnit sângele-n vene.

Mi-am amintit-o, volubilă, gălăgioasă, plinuță, ca și acum.

-Condoleanțe pentru doamna Stanca! Ce pierdere, era mai bună ca toți doctorii ăștia de la noi! Dumnezeu s-o odihnească! și-a făcut o amplă cruce. I-am întors spatele și-am pus cu mâna tremurândă produsele pe masă, la scanat.

            Am ieșit afară tulburată de amintiri, iar când am crezut că am scăpat de fantomele trecutului, m-am auzit strigată.

-Ioi… greu e dup-o vârstă! a comentat gâfâind fosta colegă de generală. Da’ numai la mine, tu ești tot zveltă și frumoasă! N-o să-ți vină să crezi pe cine am văzut ieri pe bulevard…, da’ auzi, nu mai bine bem doi două o cafea ca oamenii? E un frig să crapă pietrele, uite-te și tu ce zăpadă-i pe Cetate!

 – Trebuie să duc produsele acasă, am bâiguit încolțită.

– Stau la două blocuri de tine scumpă, merg și eu, bag niște pulpe la cuptor și te-aștept la masă mai târziu. Fac o cafea bună, mai bârfim ca fetele!

            Am acceptat doar să scap, ideea bârfei cu oricine nu-mi surâdea deloc, dar mai mult ca o curiozitate stranie, am luat totuși o sticlă de vin din barul mătușii și-am sunat la interfonul blocului vecin, două ore după întâlnirea de la magazin. Deși era doar cinci, afară s-a întunecat și frigul mușca aprig. M-am bucurat să simt lumina și îmbrățișarea de bun venit a Renatei și a soțului ei, un alt coleg de generală, pe care tot nu mi-l aminteam. M-am așezat la masă, pe colțarul din bucătărie și m-am prefăcut impresionată de amenajarea de prost gust a apartamentului decomandat.

-A renovat tot Nelu, și-a lăudat femeia bărbatul, care a deschis sticla de la mine și-a turnat în trei pahare. Io am tensiune, da’ nu te refuz, Mia dragă!

            Diminutivul numelui meu mi-a adus iar emoții, doar aici mi se spunea așa, toată lumea mă cunoștea fiind Mia a Stancăi de la spital, Mia artista, Mia designerul vestimentar. Afară în lume redeveneam Emilia, sau Emi cum mi-a spus soțul meu, sau Emillie cum mă strigau colegii din Franța. Mia era intim, de acasă și mă bucuram că oamenii de aici nu l-au uitat.

După ce-am golit sticla și-am înfulecat cu poftă bunătățile Renatei, parcă mi-a mai venit inima la loc și-am putut să ascult indiferentă bârfele colegei mele. Mi-a îndrugat viețile necunoscuților pe care i-am lăsat în urmă, jonglând printre destine, în mare parte ratate. Lumea s-a căsătorit, a divorțat, s-a mutat, a emigrat, a murit, s-a îmbolnăvit de cancer, a scris o carte… Povestea scriitorului mi-a atras atenția.

-Adam a făcut lansarea aici, chiar pe Cetate, „Orașul Cetății”. Nelu, adu s-o vază Mia, are autograf! Vezi, „pentru Rena și Nelu”! a deschis pe masă un volum destul de gros, la prima pagină, unde scrisul lui lăbărțat, inconfundabil, a scris dedicația. Ți-am zis la magazin că n-o să-ți vină să crezi pe cine-am văzut, da’ mai șocant e că mi-a zis Lucia, o știi, a fost în clasă cu tine la Filologie, aia blondă, e profă de română la liceu…

O priveam prea uluită de pomenirea scriitorului ca să-mi amintesc de oricare altă colegă, fie ea și fosta mea cea mai bună prietenă.

-Lucia e diriginta fiică-mi Sofia. Am o bomboană de fată, lasă c-o s-o cunoști, da’ acu-i în oraș cu gașca, de, după o vreme nu mai stă cu noi babalâcii! Mai desfă Neluțu o sticlă, că doar n-om bea doar ce-a dus Miuța!

Am strâns cartea în mână și-am închis-o, pe ultima copertă poza lui m-a făcut să roșesc brusc. Chipul lui de acum, de patruzeci de ani, l-am descoperit la fel de chipeș, dar arăta mai intelectual cu ochelarii moderni de vedere, ca un scriitor autentic. M-am ridicat deodată cu inima să-mi sară din piept. Ideea că era aici, în orășelul neîncăpător pentru amândoi m-a tulburat teribil.

-Stai, nu ți-am spus, Lucia zice că la liceu…

– E târziu Renata și-s obosită, mai vorbim, bine? Și apoi cred că plec, chiar mâine, am treabă la job!

– Of Mia, mă bucur că-ai venit și-așa scurt, o vedetă ca tine să treacă pe la noi.

Am pus mâna pe carte, o țineam strâns cu degetele albite deja. Nu puteam s-o las aici, în casa asta de oameni cumsecade, dar incapabili să înțeleagă eventualele mesaje subliminale din spatele cuvintelor. Nelu mi-a împrumutat-o cu drag, Renata s-a asigurat că i-o voi restitui, are autograf și nu mulți din foștii ei colegi au devenit faimoși, ca mine și Adam Antonescu. Hainele create de mine nu și le permitea, dar cartea…

Povestirea „Întoarcerea în orașul cetății” a fost publicată în revista națională de cultură REVISTA AC, nr. 17/2022, pg. 61, Redactor șef Constantin Popuța https://en.calameo.com/read/00696100176f09f1b2f64

„Desene cu se(crete)” – ⋞recenzie⋟ — La o „ceașcă” de carte cu Naty Budu-Grati

„Desene cu se(crete)” Claudia Elena Peter proză scurtă (171 pag)Editura Singur, 2017 „Primăvara asta voi fi altfel!” „Mi-am amintit de mine, copil mic, desenând pe asfaltul din curtea blocului cu crete colorate, cuvintele care le spuneam secrete, pentru că pe atunci sensul mi-a părea lipsit de importanță. Dar secretele omului mare nu mai erau atât de […]

„Desene cu se(crete)” – ⋞recenzie⋟ — La o „ceașcă” de carte cu Naty Budu-Grati

Cărți citite în 2021

Am ajuns la bilanțul lecturilor pe anul ce tocmai s-a încheiat. Un an în care am scris lucrarea de grad I, așa că am citit mai multă lectură de specialitate. Dar literatura m-a găsit și-n anul 2021 cu cărți frumoase și necesare pe care le-am devorat din curiozitate, dorință sau pură întâmplare. Lista în ordinea citirii:

  1. KRISTIN HANNAH Un nou început
  2. SIMONA TĂNĂSESCU Karma-i o zdreanță
  3. DAN CLAUDIU TĂNĂSESCU Taina stelelor
  4. ELIZABETH HICKEY Sărutul pictat
  5. FREDRIK BACKMAN Un bărbat pe nume Ove
  6. ELLA R.H. Iartă-mă că te-am iubit
  7. KRISTIN HANNAH Aleea cu licurici
  8. DORA PAVEL Do not cross
  9. LUCINDA RILEY Grădina cu lavandă
  10. MAX BLECHER Inimi cicatrizate
  11. COLLEN HOVER Verity
  12. MIHAIL SEBESTIAN Femei
  13. GUILLERMO MARTINEZ Moartea lentă a Lucianei B.
  14. YUKIO MISHIMA Amurgul marinarului
  15. KATE MORTON Grădina uitată
  16. CAMILLA LACKBERG Colivia de aur
  17. CĂTĂLIN VRABIE Pierdut în India
  18. SANTA MONTEFFIORE Primăvară în Toscana
  19. MAJA LUNDE Istoria Apelor
  20. ISABEL ALLENDE Casa spiritelor
  21. TEO ANGHEL Bărbat de casă
  22. GEORGIANA VÂJU Doamna Eminescu
  23. CAMILLA LACKBERG Prințesa ghețurilor

Anul acesta aș îndrăzni un top al preferințelor, pe primul loc a fost romanul lui Backman „Un bărbat pe nume Ove”, absolut genial scris, o poveste simplă, un personaj aparent banal, dar de o profunzime fantastică, am râs și am plâns alături de Ove. Anul viitor mi-am propus să citesc toate cărțile scriitorului suedez.

Pe locul doi a fost „Casa Spiritelor” de Isabel Allende, o epopee sud-americană, în buna tradiție a cărților lui Lossa sau Marquez. Fantastică scriitura, personajele, evoluția lor în timp pe mai multe generații, recomand și sigur o să mai citesc din cărțile autoarei.

Pe trei cartea norvegienei Mayei Lunde „Istoria Apelor”, o distopie extrem de tulburătoare în contextul încălzirii globale, (am citit deja și „Istoria Albinelor”). Foarte talentată scriitoarea, militantă activă pentru problemele încălzirii globale și ale planetei noastre în general. Emoționantă povestea celor două personaje principale, din cele două planuri temporale. Iar legătura dintre ele surprizătoare!

Locul patru ar fi ocupat la egalitate de cărțile lui Kristin Hannah „Un nou început” și „Aleea cu licurici”, scriitoarea americană se joacă cu emoțiile în povești de viață deosebit de frumoase. Tot pe locul patru aș plasa-o pe Camilla Lackberg, căreia i-am citit anul acesta „Colivia de aur” și „Prințesa ghețurilor”, este o scriitoare suedeză talentată, și de la ea am să citesc toate cărțile din seria Fjallbacka (din care am citit „Predicatorul”, deși „Prințesa Ghețurilor” este prima carte din serie!)).

Am descoperit autori noi, cum ar fi argentinianul Guilermo Martinez sau japonezul Yukio Mishima, cu două cărți impresionabile de la Humanitas Fiction.

Mi-a plăcut și Collen Hover cu celebra „Verity”, Santa Monteffiore cu „Primăvara în Toscana”,  Kate Moron cu „Grădina uitată” și Lucinda Riley cu „Grădina cu lavandă”. Multe scriitoare talentate mi-au ajuns în bibliotecă anul acesta! La fel cum e și americana Elizabeth Hickney cu  „Sărutul pictat”, o carte de ficțiune istorică despre unul dintre pictorii mei preferați Gustave Klimt.

La literatura română nu fac topuri, mi-au plăcut toate cărțile citite anul acesta, la ai noștri sunt subiectivă recunosc. Pe unii dintre autorii citiți îi cunosc din mediul online, le-am citit cărțile scrise, cum este Simona Tănăsescu sau Theo Anghel. De la Simona am citit romanul „Karma e o zdreanță”, iar de la Theo cartea ei non-fantasy, „Bărbat de casă”, cărți despre dragoste în toate formele ei. Tot despre iubire a fost și cartea autoarei Ella R.H. „Iartă-mă că te-am iubit”.

Georgiana Vâju a scris o carte deosebită, „Doamna Eminescu” cartea întâi, din perspectiva Veronicăi Micle, impresionantă și documentată munca autoarei. Felicitări Georgianei pentru limbaj, atmosferă, omagiu adus Veronicăi și poetului Eminescu!

De la Dora Pavel am citit „Do not cross”, originală și bine scrisă. De la Dan Claudiu Tănăsescu am citit „Taina Stelelor”. Clasicul literaturii române Mihail Sebastian „Femei”, nu mai are nevoie de prezentare, nici Max Blecher cu „Inimi cicatrizate”, o carte care m-a impresionat teribil (Blecher ar putea obține un loc unu în topul literaturii române citite de mine anul acesta”).

O carte care mi-a oferit o perspectivă interesantă asupra Indiei a fost cea a lui Cătălin Vrabie, jurnalul de călătorie „Pierdut în India”, am citit-o ca documentare pentru propriile scrieri, dar am descoperit un autor sincer și un călător pasionat.

            Literatura și cărțile mi-au făcut anul mai bun și mai bogat, mergem înainte cu minunile adunate deja ce-și așteaptă rândul în bibliotecă. Până atunci, un an inteligent, plin cu povești interesante. La bună citire!

Dacă ați citit cărțile prezentate , vă aștept opiniile în comentarii.

Fotografiile folosite în articol sunt făcute de mine în diverse contexte estetice, iar cărțile fac parte toate din biblioteca personală.

Revelionul în pandemie

-Deci nu mai pot dragă cu pandemia asta! Adică să nu merg io la party că idioții ăștia ne închid în case ca pă șobolani? S-o creadă ei dragă, io tot nu mă las, organizez petrecerea de Revelion.

-Lasă că n-o fi un capăt de lume, încercă s-o îmbuneze maică-sa, mătușa-mea.

Verișoara se întoarse spre ea și-i flutură contrariată genele false, semn că ba era!

-Spune-i și tu Anna, îmi ceru mătușa ajutorul, uite Anna nu se plânge, ce mare lucru cu zbenguiala aia? O fi la anu’, până la anu’ om scăpa de nenorocirea asta!

-Scăpăm pe dracu’, rosti furioasă Emma și se așeză pe scaunul roz din fața oglinzii, retușându-și machiajul perfect, care-i definea trăsăturile tot perfecte într-un mod nenatural. Anna, pufni diva, scuze dragă, dar ea nu se duce nici la ABC!

-Studiază, îmi luă apărarea mătușa.

            Emma își dădu ochii peste cap, semn clar că nu vedea nicio utilitate în plictisitorul meu studiu permanent. Ea terminase cu școala după liceu și nu înțelegea insistența mea de a finaliza cel de-al doilea master.

-Anna să-și caute mai bine un soț, să nu mai stea pe capul meu toată ziua!

-Emma! o certă maică-sa, dar vară-mea mă privi sfidătoare prin oglinda de machiaj cu ramă sculptată aurie.

-Ce, n-am dreptate? Stă la noi de când a venit la facultate în capitală, a zis că doar pe o perioadă, da’ asta cu școlile ei nu mai gată niciodată. Io nu pot să-mi aduc iubitul că e mereu acasă, stă ca tuta și citește! Ochii verzi i se umplură de lacrimi de frustrare.

            Mie toată scena mi se păru amuzantă, parcă n-ar fi vorba despre mine, dar știam că are dreptate. Iubitul ei era altul în fiecare săptămână și e adevărat că le-am cam pierdut șirul, iar uneori mai dădeam de ei prin baia comună sau în bucătăria înghesuită a apartamentului mic din Colentina. Am venit de la țară să studiez și conform Emmei o fac intenționat, să nu plec din casa lor, deoarece mătușa a promis că mă cazează pe perioada școlii.

            Să mai scap de gura ei, am tras geaca groasă pe mine, cizmele în picioare și am pornit spre magazin, până nu se făcea târziu și intrau restricțiile în vigoare. Afară un frig teribil bântuia orașul. Măcar dacă ar ninge, ar mai alina spaimele din oameni, treceam unii pe lângă alții străini și distanțați.

            Am tresărit când am simțit vibrând telefonul în geanta de umăr. L-am luat mirată că mă sună și pe mine cineva.

  -Sal’ Anușcă! Vocea profesorului de istoria artei îmi aduse un zâmbet pe chip.

            Fusese bolnav și internat la spital la terapie intensivă, abia a scăpat de nenorocirea de boală care a lovit omenirea. M-a invitat să-l vizitez, avea chef să vadă o față prietenoasă recognoscibilă, nu fantomele în costume apocaliptice, care-i aplicau măsuri dureroase de supraviețuire. Am grăbit pasul spre stația de tramvai și am prins rapid exact unul ce m-a adus aproape de locuința sa. Nu aveam prea mult timp, anul acesta se finaliza doar peste câteva ore și festivitățile desfășurate în mod normal cu ocazia Revelionului erau complet interzise. Dar îmi era prea dor de profesorul Mironescu pentru a mai sta pe gânduri și apoi avea și Emma dreptate, nu ieșeam niciunde. De luni de zile și școala era online, așa că socializarea face to face a fost aproape inexistentă, dacă n-o pun la socoteală pe Emma și iubiții ei, desigur!

            Profesorul locuia într-un imobil elegant, stil Art Nouveau, într-o casă pe care a câștigat-o greu de la chiriașii plasați aici de comuniști, după ani de zile de procese. S-a mutat abia anul trecut și casa trecea printr-un proces de reabilitare imposibil de estimat ca timp și costuri. Locul era destul de degradat, foștii chiriași n-au dat doi bani pe arhitectura originală, au decupat realmente stucaturile de ghips de pe tavane și le-au vândut. La fel au făcut cam cu toate lucrurile de valoare, vitralii, mobilier, covoare, lustre…, acum doar fațada mai amintea de perioada ei de glorie din anii de dinainte de război. Profesorul Mironescu reușise să renoveze doar o cameră, iar din a doua improviză o baie mică cu duș și o bucătărie, de fapt doar un loc de gătit. Celelalte zece încăperi mai aveau de așteptat!

            L-am găsit în living, dormitor și birou deopotrivă. Era așezat pe canapea și m-am îngrozit văzându-l, rămăsese umbra celui ce a fost odată. Slăbise îngrozitor, iar chipul îi era palid, osos. Lângă el pe măsuța de cafea erau o mulțime de cutii și flacoane de medicamente, iar în spate am văzut un tub de oxigen și o mască, momentan nefolosite. Într-un colț, un brad de plastic împodobit sumar amintea de sărbătorile de iarnă, unele triste, lipsite de entuziasmul de altădată.

-Știu, noroc că-s deștept, că frumos sigur nu! zâmbi el cu greutate. Nu te sărut Anna dragă, dar îți transmit de la distanță iubirea mea.

            M-am așezat pe fotoliul plasat deja la peste doi metri de pat. Îmi venea să plâng, era prima oară când vedeam pe cineva scăpat de forma gravă a bolii, iar urmele mă îngrozeau.

-Uite ce bucurie Anna, ce tânără încântătoare! Nu-i așa că e minunată?

            Am realizat greu că vorbea cu cineva din cameră, o criză de tuse îi opri discursul și pe lângă mine țâșni grăbit un bărbat. Se aplecă asupra lui și-i așeză masca de oxigen. Profesorul se liniști greu și reveni la o respirație cât de cât normală. Tânărul se întoarse spre mine cu o căutătură furioasă, am remarcat doar ochii, fața îi era acoperită de o mască chirurgicală. M-am ridicat în picioare, dar când am vrut să mă apropii a întins mâna spre mine.

-Stai pe loc, nu mai e contagios, dar imunitatea lui e la pământ, nu vreau să-i dai cine știe ce!  

-Teo, lasă fata în pace, vorbi profesorul cu greutate. Nepotul meu, Teodor Mironescu, arhitect! îl prezentă, dar nepotul nu făcu nici un gest spre mine, îi aranjă pernele și-i critică modul de a-și risipi energia pe vizite de curtoazie. Am observat că avea brațul musculos și tatuaje bine realizate.

După ce s-a convins că e bine, se sinchisi și de mine care am rămas în picioare, neștiind dacă să fug pe ușă sau să mă prăbușesc în fotoliu. Își spuse din nou numele, fără să ne dăm mâna, conform obiceiului învățat în ultimul an. Își dădu masca jos, avea chipul armonios și ochi albaștri, a căror căutătură am simțit-o tulburătoare. Realizam că nu am mai fost demult în compania unui bărbat tânăr, care să nu fie al Emmei sau colegii mei de la Master, în prezența cărora nu simțeam absolut nicio tulburare.

-Te servesc cu un ceai sau ceva mai tare? Habar n-am dacă masterandele de azi se dau pe brazdă cu alcool! surâse destul de seducător sau așa mi s-a părut și i-am răspuns înțepată.

-Alcool e foarte bine, mersi!

Zâmbi oarecum încântat și dispăru în bucătărie. Profesorul mă privi cu drag.

-L-a trimis frate-meu să aibă grijă de mine, ce slujbă detestabilă! Profesa la Londra, dar cu pandemia lucrează online, face proiecte rezidențiale și poate lucra de oriunde. Era aiurea să plătească chirie în Anglia, așa că a venit în țară. Acum e țintuit aici de restricții și frate-meu îl trimite și la moșul ăsta decrepit…

-Sunt băiat mare, rezist! comentă Teo apărând cu două pahare de whisky, îmi întinse unul și se așeză pe un scaun, sorbind.

-Păi și eu nu-s cu suflet? Revelion fără mine?

– Că tot veni vorba de chef, e ora cocktailului!

            După proteste nebăgate în seamă de asistentul ocazional, profesorul Mironescu primi o mulțime de pastile pe care le înghiți cu greutate. Apoi se lăsă pe perne, epuizat, Teo îi așeză masca de oxigen și bolnavul închise ochii. Adormi aproape imediat și mă lăsă singură cu nepotul său arătos, care-mi făcu semn să ne retragem în bucătăria mică, închizând cu grijă ușa.

            În bucătăria minusculă ne-am așezat pe cele două scaune disponibile în lateralele mesei lipite de perete și Teo ridică paharul de whisky.

-La mulți ani, Anna! Fie ca noapte asta să treacă fără evenimente neplăcute. Oftă privind o clipă spre camera unchiului.

            Am privit ceasul mare de pe perete, care ticăia cam tare și mă bucuram că-mi ascundea astfel zgomotul bătăilor inimii. Mai aveam o oră până trebuia să fiu acasă, după nu mai aveam voie pe stradă. Teo observă privirea mea și deodată-mi atinse mâna peste masă.

-Sper că nu vrei să pleci și să mă lași singur de Revelion? Avem și ceva haleală, nimic extravagant, dar pot încropi ceva platouri…, apoi trebuie să ne asigurăm că unchiul e bine, nu? Împreună!

            Cuvântul împreună-mi dădu fiori și mâna lui caldă pe care o retrase brusc, considerând gestul oarecum deplasat, nu ne cunoșteam deloc. Dar perspectiva de a intra în noul an alături de el îmi aduse un zâmbet pe față. Așteptam deja sărutul lui de an nou, ca la o mare speranță.

Textul „Revelionul în pandemie” a câștigat premiul al II-lea la Concursul Național „Magia Iernii”, organizator AGORA ARTELOR