Noiembrie târziu

Îmi amintesc și astăzi de acel noiembrie târziu, așa mohorât cum a fost el, în orașul nostru năpădit de toate frunzele copacilor dezrădăcinați… mai rău ca noi, iubitule!

            Mergeai pe bicicletă, te bălăngăneai de fapt în S-uri nesigure pe aleea pustie a dimineții, pe care eu mă grăbeam, în drumul spre repetiția generală a orchestrei filarmonicii. Purtai o geacă sportivă, roșie, cu glugă trasă pe frunte, aveai ochelarii de vedere aburiți și căștile pe urechi. Ascultai muzica ta îngrozitoare, zornăitoare și disonantă, mai și dădeai din cap apucat, fredonând alături de solistul trupei tale rock preferate. Normal că nu m-ai văzut, ai intrat direct în mine. Ai frânat la timp să nu mă izbești în plin cu bicicleta, dar asta te-a propulsat de pe șa, direct peste mine. M-am trezit azvârlită pe alee, cu trupul tău greoi, zdrobindu-mă de caldarâmul rece. Și în loc să te ridici naibii de pe mine, te-ai holbat șocat la ochii mei și deodată te-ai aplecat spre fața mea și mi-ai atins buzele, în ceea ce fost, cred, primul nostru sărut!

            Imediat după, ți-am trântit una peste față și un genunchi în coaste, de te-ai rostogolit trei metri. M-am pus pe îndrugat toate cuvintele limbii române, alea reproduse cu bip-uri intermitente în filme. Tu te-ai ridicat bezmetic și ai întins o mână fermă spre mine, în care țineai telefonul mobil.

– Stai să opresc muzica, că nu aud nimic! ai spus cu dezinvoltura care mi-a oprit verva furiei. Iar când m-ai privit surâzând, și ți-am văzut cei mai frumoși ochi albaștrii din lume, numai de înjurat nu mi-a ars. Sorry, gen… mă gândeam aiurea, ești OK? Ți-am rupt ceva?

– Inima, m-am trezit că spun și tu ai tresărit. Adică orgoliul idiotule, câți ani ai de nu știi să mergi pe bicicletă? Mă omorai dracului înainte de spectacol… să vezi ce ți-o luai atunci în freză!

– Ce spectacol?

– Poftim?

– Ai zis înainte de spectacol, ești… m-ai privit intens din cap până în picioare, pielea mi s-a zgribulit brusc și nu de la frigul de toamnă târzie. Balerină? ai spus și iar ai surâs cu zâmbetul tău strâmb, care mă înnebunește și azi.

– Ăsta se vrea un compliment? Arăt eu ca o balerină?

Iar m-ai cântărit din priviri, cu nerușinare, iar rezultatul ți-a produs oarecare plăcere la cum ți s-a destins toată fața într-un zâmbet, cu cei mai frumoși dinți strâmbi pe care i-am văzut la un băiat.

– Dansatoare, ai spus brusc, convins că o balerină sfrijită n-are cum să fie genul tău. Dans sportiv, cha-cha sau nu, hip-hop!

– Scuze că-ți stric fantezia, dar unii se ocupă cu chestii serioase în viață! Sunt pianistă!

– Să mor io… gen, e mega tare! Sper că nu ți-am rupt un deget sau ceva de genu’!

– Ok, deci eu chiar am treabă, hai pa și lasă-te de sportul pe două roți, că ești praf!

– Aoleu, sper că n-am stricat bița… e a colegului de cameră, mă omoară!

Ai ridicat brusc obiectul ilicit al întâlnirii noastre întâmplătoare, și-ai cercetat-o îngrijorat. Te-ai oprit, simțind privirea mea dezaprobatoare și auzindu-mi geamătul, când am vrut să pășesc, dar durerea ascuțită din gleznă m-a țintuit pe loc. Idiotul m-a rănit și nu doar în orgoliu!

– La dracu’, omule! Ți-am bulit piciorul? Te duc la poliție, undeva? Bița e ok, deci te duc cu ea!

– Tu ești chiar cretin sau ce? Nu mă urc cu tine pe nenorocirea aia nici moartă! Și la poliție? La spital, poate!

– Păi să-mi faci vro’ reclamație, gen, sau ceva! s-a scărpinat în părul lung și prins neglijent într-o coadă.

– Las că n-oi muri! Pot călca pe el, am testat prudentă mersul, m-ai prins hotărât de mână să mă ajuți și apropierea ta m-a cutremurat iar, mai rău decât căzătura. Tre’ să ajung la repetiții, deseară am spectacol, sunt solistă înțelegi? De la cinci ani fac pian și e al naibii de greu, ai idee câte mii de ore am studiat? Cum mi-am pus copilăria, viața, pe pauză… pentru concertul din seara asta… sigur nu, cu muzica ta rock cu tot…

Ochii mi s-au umplut de lacrimi, deodată toate orele mele de studiu s-au dus pe apa sâmbetei, deseară o să fiu un dezastru, o să intru pe scenă cu ghipsul pe picior și degetele de la mâini încleștate. O să uit toate notele partiturii, pentru că în locul lor o să se deseneze chipul cu păr negru, ochi albaștrii și dinți strâmbi ai necunoscutului care m-a accidentat în parc.

– Sorry, man! Chiar îs bou… ce cânți? Adică, gen… la spectacol.

– Concert! l-am corectat iritată. La filă…. filarmonică adică! Sunt solistă, după cinci ani de colaborat cu orchestra, încă din liceu! Acum sunt în ultimul an la Conservator și s-au dat audiții pentru soliști, spectacolul absolvenților. Eu nu eram deloc favorita, sunt alții, colegii mei, pianiști de excepție. Eu sunt banală, învăț partitura, dar la interpretare… profesorul meu spune că mă las prea tare condusă de emoții. De ce naiba îți spun toate astea? Nici nu te cunosc și din cauza ta voi întârzia la repetiții, mă omoară dirijorul!

– Eu cred că ești excepțională! ai spus brusc și m-ai privit intens, încă mă țineai de mână. Sigur ești… iar deseară, o să rupi gura târgului! Ți-e frică de piloșii ăia sfrijiți, ce-au înghițit un par, care le iese pe fund, de stau așa țepeni pe scaunul de pian, cu degetele alea cu anvergura unei labe de gâscă? Mi-ai luat mâinile într-ale tale și brusc le-ai dus la buze și mi-ai sărutat degetele. Aud muzica în degetele tale… sunt sigur că poți să cuprinzi toate cele 88 de clape deodată!

Am surâs impresionată că știai câte clape are un pian.

– Mai cânt și eu la chitară bass uneori… am un band cu amicii, deloc fițos, ne distrăm sâmbătă seara într-un garaj. Mai dau și cu vocea și ceea ce e cel mai șmecher în toată treaba, scriu versurile.

– Pe bune?

– Am o piesă genială, se cheamă Noiembrie târziu! E despre doi tipi, adică gen o tipă și-un tip, ce se cuplează în noiembrie, frig, ploaie, drame de-astea… în română că suntem rockeri tradiționaliști, o dăm pe limba maternă. Tu ce cânți, deseară?

– La mine e fără versuri!

– Hai mă, dă-te mare, știu și eu că e instrumental, nu-mi spune că-i Chopin… te încrunți! Mozart? Mai încerc? Stai că mai știu… ăla frate… Beethoven sigur nu! Mă fac de râs, mă dau bătut în ghicitul de compozitori.

– Liszt!

– Mi-a stat pe limbă, ai zâmbit iar… neamțul ăla de Liszt e și preferatul meu!

– E maghiar, chiar e preferatul meu, voi cânta Concertul pentru pian numărul 1!

– Cool, n-are chitară bass spectacolul, nu?

– Nu!

– Păcat! Deci tre’ să accepți un bassist prin zonă… să aplaud cum trebe, pun pariu că filfizonii ăia nicio încurajare ca lumea nu știu să dea!

– Nu aruncăm la final instrumentele pe scenă!

– Normal, doar nu sunteți la un concert rock! Și-ar fi culmea să faci asta cu pianul, nu?

Am izbucnit în râs, așa cum numai tu știi să mă faci să râd. Și să uit deodată tot stresul concertului, toamnei târzii, ultimului an de facultate, divorțul părinților mei, moartea bunicii care m-a crescut, relația imposibilă cu bărbatul însurat, de care am crezut prostește că-s îndrăgostită. Dar nu, cât de nu! Și am realizat asta pe o alee în parc, noiembrie târziu, când tu m-ai cărat pe ruda bicicletei tale împrumutate, deși nici moartă n-aș fi urcat pe ea înainte. Dar am făcut-o și am ajuns astfel la repetiție, iar degetele mele au atins divin cele 88 de clape ale pianului, oferindu-mi speranța că deseară la concert o să te văd complet nepotrivit, cu părul lung și geaca de piele, în primul rând, aplaudând din inimă!

Imaginea articolului, vitraliu Muzical, artist Adrian Peter

Proză publicată în Revista națională de cultură AGORA ARTELOR, NR.11/2022 https://en.calameo.com/read/0027325893bbdb42185c6?fbclid=IwAR3CJCAW6Nmi9N1FrS9FOU7MHPJHQLrLkxFZV_voajnSaLpun4Aoq9yy4ZE

Lansare „Casa cu cinci ferestre” la Gaudeamus 2022

            Un vis s-a împlinit! Un vis literar, într-un templu al literaturii, cum este Târgul internațional de carte Gaudeamus, București 2022.

            Romanul meu „Casa cu cinci ferestre”, apărut anul acesta la editura UP, colecția Zircon (Psihologic și Paranormal), a fost oficial lansat duminică, 11 decembrie, la standul editurii, din cadrul prestigiosului târg de carte. Am avut o lansare nonformală, ca între prieteni, alături de mine a fost scriitoarea Oana Arion, directorul Editurii UP, precum și autorii consacrați ai editurii, fabuloasele Monica Ramirez, Laura Nureldin și Daria Logofătu.

            Cartea mea și-a început drumul în luna mai la Bookfest, dar atunci eu nu am putut fi alături de ea, așa că am decis cu editoarea să-i oferim o lansare pe merit la Gaudeamus. A fost cu emoții și bucurie, alături de câțiva dragi prieteni din București, veniți special pentru mine, cu participarea unor scriitori orădeni sau clujeni, aflați tot pentru lansări la târg, și împreună cu vizitatorii care s-au oprit la frumosul stand al editurii, să asculte cuvintele rostite despre carte.

            Adresez mulțumiri speciale Editurii UP și Oanei Arion care au făcut posibil evenimentul, tuturor celor care au cumpărat cartea și au citit-o, care mi-au transmis gânduri despre ea. După cum am spus și la lansare, fiind o carte despre familie (cele cinci ferestre sunt cinci frați), dedic această carte familiei mele, copiilor Sara și Paul și soțului Adrian.

Restul poveștii lansării, în imagini și poze…

Dacă doriți să susțineți în continuare „Casa…”, (și pe mine ca și autor), romanul se poate achiziționa de la siteul editurii UP, cu reducere până în 20 decembrie. Link de comandă: http://www.edituraup.ro/cumpara/casa-cu-cinci-ferestre-claudia-peter-245

„Casa cu cinci ferestre”, o carte canonică

În Revista națională de cultură „AGORA ARTELOR”, nr.10/2022, a apărut recenzia cărții mele „Casa cu cinci ferestre”. Mulțumiri din suflet scriitoarei și redactorului șef al revistei, Lilioara Macovei, care a citit și a scris despre carte.

Vă invit să citiți impresiile de lectură despre povestea mea, pe care autoarea recenziei o numește „O carte canonică”.

,,Casa cu cinci ferestre” este o carte cu labirinturi de stări și fapte care încarcă emoțional cititorul până la o participare efectivă. Cartea te acaparează treptat datorită abilității autoarei prin nuanțări apăsate ori redirecționări delicat făcute pentru a îmbogăți orizontul pe care vrea să-l atingă cititorii.

Romanul este un conglomerat de asperităţi existențiale-iubiri eșuate, scene dintr-o familie greu de înțeles, viețile celor cinci frați zguduite de faptele reprobabile ale unor părinți psihopați – analizat în amănunt de scriitoare. Toate conflictele care apar de la începutul cărții, trag spre o parcurgere fără pauză a lecturii.

Evenimente petrecute într-o societate plină de hibe, aduc în scenă pe acești cinci copii traumatizați de proprii părinți. Abordarea unui astfel de subiect atât de sensibil, vizează multe autorități, multe persoane răspunzătoare de tot chinul îndurat de niște copii cu vârste între trei și treisprezecea ani. Ororile petrecute în beciul casei familiei Preda, sunt greu de înțeles și totuși s-au întâmplat. Nimeni nu știa de existența acestor micuți, traiul lor fiind într-un loc întunecat, unde primeau mâncare, apă, nu pe saturate, în schimb aveau parte de bătaie, ars trupul cu țigara, și greu de spus, viol.

Ca cititor, nu ai cum să nu fii revoltat pe o comunitate care este pasibilă la comportamentul ostil, ciudat al membrilor ei. Nu ne miră ce s-a întâmplat ieri sau în ziua de azi, doar punctez și pun multe întrebări. Cu un asemenea subiect, eu aș numi-o ,,carte canonică” și cine o citește o să înțeleagă de ce spun asta. Are tot ce ține de această etichetare și tu cititorule, ca urmăritor de aproape a povestirii, te încarci atât de mult fără a percepe greutatea, comparativ cu ce au dus cinci frați în decurs de niște ani. Autoarea a construit o amplă anchetă pentru regăsirea fraților după împrăștierea lor prin țară. Nicio autoritate sau comunitate nu și-a dorit să aibă vreo ,,pată pe obraz” analizând cazul, dar ascunzând cum s-a putut, adevărul.

Claudia Peter conduce toată acțiunea romanului precum cel mai experimentat regizor. Suntem în mijlocul spectacolului cu patimi și noi, preluând din toate durerile ,,celor cinci”, adunând frustrări, exaltări, lacrimi și dorințe. Parcursul existențial al personajelor dezvelește caractere deosebite, cum este normal, dar cu reminiscențe de revoltă și ură, cu gânduri ascunse de sinucidere și chiar încercări, numai că, un ceva îi oprește. Poate o ,,mână de sus”, cea salvatoare pentru niște ființe atât de frumoase și inteligente, este o recompensă pentru toți.

Romanul ,,Casa cu cinci ferestre” ridică multe întrebări. Sunt cele despre relațiile interumane, dintre părinți și copii, toate pe un fond puternic emoțional. Într-o lume recognoscibilă, toate personajele cărții au experiențe care poartă amprenta unor uimitoare fapte, sunt oameni izgoniți de la o viață normală pentru că trecutul îi apasă mereu. Revenirea în memorie a scenelor cumplite din copilărie făcute de o familie disfuncțională, se lasă mereu cu manifestări de dezgust față de viață, față de oameni, dar să nu uităm că există vindecare, atât cât se poate parcurgând aceste etape din viață, există prieteni și optimism.

Cei cinci din carte atrag simpatia celor din jur, sunt admirați și iubiți. Regăsirea lor este o scenă viabilă, transmițătoare de profunde sentimente. Am trecut deodată cu eroii cărții prin toate stările lor, am participat la multele lor acțiuni de căutare, întrunire și în cele din urmă de revedere după douăzeci de ani. Asta s-a datorat autoarei, a știut ce și cum să fie scrisă o carte cu acest subiect.

O carte care te acaparează, care te ține aproape de personajele cărții, cred că este ceea ce-și dorește un cititor și mai ales, autorul. Rămâne să o citiți. Eu o recomand cu tot dragul. Lectura mi-a fost plăcută, adică mi-am dobândit o formă scurtă de fericire, dar intensă.

Claudia Peter, îți mulțumesc pentru această plăcere fără regret!”

Cartea poate fi comandată pe siteul Editurii UP, http://www.edituraup.ro/cumpara/casa-cu-cinci-ferestre-claudia-peter-245

Recenzia se poate citi în Revista AGORA ARTELOR, Nr. 10/ 2022, pg 9 https://en.calameo.com/read/002732589de2ff9504139

Recenzie „Casa cu cinci ferestre”, ADN de femeie

https://adndefemeie.com/2022/08/10/casa-cu-cinci-ferestre-recenzie/#respond

Impresii de lectură pe blogul ADN de femeie.

Doamna Carmen Alexa și-a așternut gândurile și impresiile după citirea romanului „Casa cu cinci ferestre”. Pe blogul ei puteți găsi recenzia completă a cărții mele, împreună cu câteva răspunsuri pe care le-am dat întrebăriii ei: Ce m-a inspirat să scriu această carte?

Vă las să descoperiți articolul complet pe blogul ADN de Femeie, închei cu un citat despre carte: „Da, știu că este o carte. Că sunt situații și povești de viață create. Însă sunt atât de bine create încât m-au atins și au lăsat urme. Clar nu voi uita în grabă această carte.”

Cartea poate fi achiziționată de pe siteul editurii UP, până în 15 august cu 30% reducere:

link de comandă pentru doritori http://www.edituraup.ro/cumpara/casa-cu-cinci-ferestre-claudia-peter-245

Roman- Casa cu cinci ferestre

Vă semnalez cu bucurie apariția romanului meu „Casa cu cinci ferestre”, 384 pg. Cartea a apărut la Editura UP din București, 2022. Editor Oana Arion, redactor carte Daniela Popa (Mulțumiri!)

Este al doilea roman publicat după cel de debut din 2010 „Departe spre acasă”, și a treia carte, după volumul de proză scurtă din 2017 „Desene cu se(crete)”.

Un roman la care am lucrat câțiva ani, cu o acțiune concentrată pe două lumi, lumea reală a capitalei țării noastre și undeva „între lumi”, o zonă fantastică, un Purgatoriu menit să ofere salvarea personajului principal Ruben.

Personajele sunt cinci frați, Sasha, Vlad, Cristian, Iudita și Ruben, care caută fiecare să se împace cu trecutul și să se vindece de o situație traumatizantă. Se mai caută și pe ei, deoarece au fost despărțiți în copilărie, nu se cunosc!

Vă aștept să treceți pragul „casei” mele, să descoperiți fiecare „fereastră”.

Am să închei prezentarea cu citatul uneia dintre primele cititoare ale cărții, Alina: „Vă felicit pentru carte! Am citit-o ieri, dar știți cum? Că abia o puteam lăsa din mână, nu m-am lăsat până nu am terminat de citit toată cartea.”

Casa cu cinci ferestre, poză de la Alina

Mulțumesc pentru semnele de citire, le aștept ca o recompensă pe măsura muncii din spatele acestui roman, care cuprinde sintetizarea unor ani, a unor întâmplări fericite și mai puțin fericite și a fost o terapie și pentru mine scriindu-l!

Cartea poate fi achiziționată de pe siteul editurii UP, link de comandă: http://www.edituraup.ro/cumpara/casa-cu-cinci-ferestre-claudia-peter-245

„Casa cu cinci ferestre” la Târgul de carte Bookfest, București 2022, alături de cărțile Editurii UP

Dirijorul din Saint Martin in the Fields

Vremea în Londra era imprevizibilă. Pe un soare sclipitor și aproape douăzeci și unu de grade, vara londoneză răsfăța turiștii ce împânzeau la refuz centrul metropolei. Iar din senin, ploaia răpăia rece și răutăcioasă, izgonind în toate părțile roiul de furnici plimbărețe. La ora amiezii, în Biserica Saint Martin in the Fields aveau loc concerte gratuite. Diverse orchestre performau acolo, în general studenți, muzicieni debutanți, dar și ansambluri mai mici, camerate, cvartele ce încântau urechile și simțurile amatorilor de muzică clasică. Spectatorii nu erau puțini, după cum am constatat în participările mele dese la „distracții gratuite”.

În acea duminică încă nu începuse concertul pentru public, iar cum ploaia nu contenea, m-am adăpostit în biserică în perioada repetițiilor. Orchestra era necunoscută, păreau pentru prima oară acolo, iar dirijorul tânăr și nervos conducea cam tiranic un grup destul de dezbinat de interpreți. M-aș mira ca peste două ore haosul ăsta să se transforme în muzică. M-am așezat cuminte și udă pe ultimul rând de bănci și într-un moment de pauză cerută de dirijorul turbat datorită unui acord fals din partea trombonistului, telefonul meu începu să sune, umplând nepermis pauza de profundă tăcere. Douăzeci de oameni și-au îndreptat privirile spre mine, iar când însuși dirijorul s-a întors culmea furiei…, am crezut că intru în pământ de rușine.

Deodată conducătorul orchestrei sări de pe podium și veni spre mine. Cu o mână întinsă și o privire de om nebun îmi arătă ușa. Dar afară ploua încă, iar eu eram înfrigurată. Și nu aveam nimic de pierdut.

– Vă rog domnule, promit că îl închid. Nu am unde să merg, afară plouă și…

– Ce-mi pasă mie de ploaie, țipă el. Deranjezi! Ce dracu’ e ăsta, circ?

– Muzică sigur nu! m-am trezit spunând destul de ironic, el tresări vizibil. Scuze, am încercat să o dreg, nu mă pricep la muzica clasică! Sau modernă, e modernă, nu? Clasic-modern, contemporan…

– E creația mea! replică el, deodată deznădăjduit.

– Mai bine plec, mă scuzați! m-am ridicat brusc.

– Stai! mă opri cu voce puternică. Apoi se adresă orchestrei, zece minute pauză. Iar ei se ridicară ușurați și recunoscători că urma să încasez toată furia dirijorului. Acesta însă părea mai calm, mă invită să mă așez și dintr-un termos turnă ceai în două pahare de plastic. Îmi așeză unul pe pupitrul din fața scaunului unde stăteam zgribulită. Am sorbit încântată licoarea fierbinte și dulce.

– Deci, care a fost problema? mă întrebă brusc. Se așeză în fața mea și mă privi preocupat. Era tânăr, înalt și slab, purta ochelari cu rame negre și păr lung blond roșcat prins în coadă, tipic englez. Cu muzica mea, ce n-a sunat bine? insistă.

            L-am privit uluită.

– Nu aș putea spune…

– OK, n-o mai drege, ai zis că nu e muzică, de ce, trebuie să înțeleg. Peste două ore sala asta va fi plină ochi, mă sinucid cu capodopera mea sau nu? Sincer, spune-mi ce ți s-a părut că nu a sunat bine.

– Păi…, mă chinuiam să găsesc o explicație plauzibilă, șocată că el voia o soluție de la o necunoscută. Ceva nu s-a legat, am bâiguit încurcată. Scuze, nu am atâta cultură muzicală.

– Cei care au cultură muzicală mi-au spus că e genială compoziția, părerea lor nu contează acum, nu? întinse o mână fermă, cu degete lungi de pianist. Scott Frank Boyld al treilea, mi se spune Spark.

– Raluca Albu întâia! Mi se spune Riley! am surâs fără să mă pot abține să nu-i dau o replică pe măsura importanței propriului nume. Deci aveam în față un descendent al unei familii nobiliare, un lord. Eu eram doar o menajeră emigrantă.

            Își privi ceasul și oftă enervat de faptul că nu-i ofeream nicio soluție.

– Cred că nu a fost chiar atât de rău, dacă îți plac astfel de… sunete.

– Deci crezi că au fost sunete… disonante? E o problemă cu linia melodică?

– Probabil!

– Mă împușc!

            Își trecu neputincios mâinile prin păr, câteva fire se desprinseră din coadă. Mi s-a făcut milă de el.

– Nu ai ceva Mozart, l-am întrebat încet, ca backup!

            Se uită șocat la mine și deodată izbucni în râs. Râsul lui hohotit umplu fastuoasa navă a bisericii, iar muzicienii s-au oprit uluiți privindu-l.

– Te ador Riley! Ești primul om adevărat cunoscut de mult timp, pot să te îmbrățișez? Înainte să confirm, mă strânse tare în brațe și mă sărută pe amândoi obrajii. Apoi se depărtă către orchestră strigând, băieți, renunțăm la porcăria asta, mergem la sigur,  Philip Cashian, Camber Concerto! Modern dar clasic, domnilor și doamnelor, special pentru această minunată creatură udată de ploaie! Mulțumim vreme mizerabilă britanică, ai scăpat lumea de o îngrozitoare capodoperă.

            După neașteptata îmbrățișare am rămas în picioare pe culoar și nu știam ce să înțeleg din comportamentul rebel al muzicianului. Chiar și orchestra era derutată, se uitau unii la alții.

– Serios, pregătiți Cashian băieți, începem în cinci minute! Stai! am încremenit simțind că mi se adresa mie. Pleci așa, Cindarelă melomană? Accent delicios, dar ne-britanică, nici nu ai cum, atât de sinceră și fermecătoare.

– S-a oprit ploaia, am constat ieșind afară. Era răcoare, dar frumos, iar culorile parcă au fost curățate de praf.

– Nu pleci fără să ne mai vedem. Promite-mi că o să ajungi la concert, măcar dirijând operele altora să nu mă fac de râs.

– Îmi pare rău, am fost deplasată. Sunt sigură că faci o treabă minunată.

– Te rog, nu obișnuiesc niciodată să cuceresc domnițe la ananghie, deși tehnic vorbind tu mai salvat pe mine de-o teribilă rușine, doar orgoliul de compozitor mi-a fost știrbit, va trebui să trăiesc însă cu asta, nu-i așa? Dar insist să te mai văd. Să-ți mulțumesc cumva, să bem o cană de cei după concert sau ceva mai tare la un pub, miss Riley?

            Cererea mă uimi. Am fugit de când am venit în Regat de relații cu bărbații. E adevărat că nici nu am întâlnit până acum un intelectual englez printre emigranții est-europeni care-mi făceau avansuri în nenorocitul de cartier insalubru unde locuiam. Tânărul roșcovan, cu privirea lui senină mă învăluia fără să-mi dea senzația că vrea doar să mă pună la orizontală rapid, asemenea celor din cartier. Ceva tare la un pub din centrul Londrei ar fi fost o experiență minunată alături de el. Dar din păcate, dirijorul era oaza de normalitate pe care nu o s-o trăiesc vreodată.

-Am să vin la concert! am mințit și el zâmbi încântat. S-a înclinat ceremonios în fața mea și s-a întors la repetiție, alături de orchestra care a început să-și acordeze instrumentele.

            Înapoi către casă, imaginea lui îmi merse direct la inimă. Știam că nu o să-l mai văd vreodată și nu înțelegeam de ce-mi părea atât de rău.

Fragmentul a fost publicat la pg.42-43 în Revista de cultură națională AGORA ARTELOR, nr. 8/2022 https://en.calameo.com/read/002732589321eb0215ef5

Întoarcerea în orașul cetății

            Întoarcerea acasă era mereu dureroasă, mai ales acum, când reveneam doar să-mi conduc ultimul membru al familiei pe ultimul drum. Mie îmi plăcea să cred că îmi conduceam mătușa pe primul ei drum, unul frumos, lipsit de dureri, luminos, unde o aștepta mama, sora ei. Și fratele meu!

Drumul către casă a fost anevoios, legăturile cu trenul proaste și oricum ultima parte am parcurs-o cu autobusul, unul aglomerat, în care privirile curioase nu m-au ocolit. Și mai aveam și rău de mașină. Un copil m-a privit direct, întors spre mine din brațele mamei lui în scaunul din față, și-a întrebat-o în gura mare într-o pauză de liniște din zumzetul general și emisiunea politică de la radio.

-Mama, ce-are tanti pe față?

            Și eu care am crezut că pot deveni invizibilă.

Orașul a apărut după multe ore, înconjurat ca într-o mantie protectivă de munții Șurianul, păzit cu strășnicie de dealul Cetății, ce-și înălța vârful rotund, copleșit de zăpadă. Sărbătorile au decorat orășelul cu ghirlande multicolore, bradul din centru din fața Catedralei susura colinzi, dintr-o instalație cu jumătate becurile sparte deja. Dar toate astea m-au emoționat, am privit doar o clipă spre biserică și mi-am amintit de mine demult, plănuind să mă cunun aici cu iubirea vieții mele.

Mătușa a locuit la bloc, în apartamentul meu moștenit de la părinți, așa că fiind deja proprietară nu trebuia să-mi bat capul cu nicio succesiune. Măcar partea asta birocratică avea să fie simplă, după cât am pătimit cu averile mai mari și mai tentante, împărțite grosolan la divorțul meu. I-am cedat totul fostului soț, ca preț al redării libertății. Ironică pedeapsă, munca mea de-o viață a devenit acum proprietatea unor rude îndepărtate și necunoscute ale omului pe care l-am crezut timp de zece ani, jumătatea mea.

Acum aveam doar acest apartament, unde am pășit înfrigurată și am pornit centrala pe gaz, fără să-mi dau jos paltonul gros. Pe geam plopii din față au susurat desfrunziți, o pasăre uitată de iarnă și-a scuturat aripile. Am pornit aparatul de cafea, cu inima deodată plină de bucurie și speranță. Casa asta caldă și curată a rămas ca o dovadă perenă a îmbrățișării și iubirii mătușii mele. A păstrat-o așa pentru mine, iar chipul ei cu păr alb din portretul de pe peretele livingului, mi-a promis speranță. I-am mulțumit printr-un plâns eliberator, de mila mea mai mult decât de a ei.

Următoarele zile le-am petrecut într-o transă pe care ți-o oferă situațiile limite, cumva nu ești complet conștient de ce ți se întâmplă. Am rămas uluită de solidaritatea din jurul mătușii mele, colegele ei de la spital s-au ocupat de tot, băieții de pe salvări au înconjurat cimitirul și au petrecut-o cu sirene prelungi, ce-au omagiat o viață dedicată salvării de vieți. Mătușa mea a fost asistentă șefă la spiralul din oraș și după cum am constatat acum, a fost iubită de toți, multă lume a condus-o pe ultimul sau „primul” ei drum. La oficiile funerare a nins mult, iar eu am fost acoperită de căciula uriașă, ascunsă de gulerul înalt și eșarfa neagră, petrecută mai ales peste partea dreaptă a feței, cea mutilată. Oamenii n-au băgat de seamă aspectul meu, s-au abținut foarte bine, iar condoleanțele lor exprimate intens, au părut sincere.

După înmormântare m-am adâncit în apartament și-am lenevit în pat o zi sau două, bucurându-mă de orele de răgaz, de momentele astea rare din viața ultimilor ani, când nu trebuia să fac nimic. Marele oraș unde eram așteptată părea departe, ascuns după munții ce m-au acaparat acum și au pus un scut între trecut și prezent.

După câteva zile am ieșit la magazinul din oraș, nevoită de proviziile demult finalizate. Acasă în marele oraș, prin comenzile rapide achiziționam urgent absolut totul, aici oamenii erau obișnuiți să iasă, să stea la cozi, să-și povestească planurile de sărbători. Ocoleam aglomerația, dar iată-mă-s la super-market, cu coșul plin de „bucate cu gust”, cum le spuneam când primeam pachet de la mătușa. Aici salamul avea gust de carne, iar brânza de lapte, pâinea era caldă, iar specialitatea zonei, plăcinta cu ceapă și varză, ți se topea în gură. Am tresărit brusc, auzindu-mi numele strigat, lângă mine stătea o femeie vag-cunoscută, cu trupul îngroșat și fire de păr decolorate ieșind de sub căciulă. Am surâs amabilă, dar ea a zâmbit larg, cu dinții încă frumoși.

-Nu mă mai ții minte, nu? Am fost în aceiași clasă în gimnaziu! Demult, apoi la liceu io am intrat la industrial numărul doi, n-am avut medie de teoretic unu! Sunt verișoara lui Radu, mergeam la chef cu voi, m-am cuplat cu frate-tău într-a zecea! a zâmbit și amintirea fratelui meu mi-a zvâcnit sângele-n vene.

Mi-am amintit-o, volubilă, gălăgioasă, plinuță, ca și acum.

-Condoleanțe pentru doamna Stanca! Ce pierdere, era mai bună ca toți doctorii ăștia de la noi! Dumnezeu s-o odihnească! și-a făcut o amplă cruce. I-am întors spatele și-am pus cu mâna tremurândă produsele pe masă, la scanat.

            Am ieșit afară tulburată de amintiri, iar când am crezut că am scăpat de fantomele trecutului, m-am auzit strigată.

-Ioi… greu e dup-o vârstă! a comentat gâfâind fosta colegă de generală. Da’ numai la mine, tu ești tot zveltă și frumoasă! N-o să-ți vină să crezi pe cine am văzut ieri pe bulevard…, da’ auzi, nu mai bine bem doi două o cafea ca oamenii? E un frig să crapă pietrele, uite-te și tu ce zăpadă-i pe Cetate!

 – Trebuie să duc produsele acasă, am bâiguit încolțită.

– Stau la două blocuri de tine scumpă, merg și eu, bag niște pulpe la cuptor și te-aștept la masă mai târziu. Fac o cafea bună, mai bârfim ca fetele!

            Am acceptat doar să scap, ideea bârfei cu oricine nu-mi surâdea deloc, dar mai mult ca o curiozitate stranie, am luat totuși o sticlă de vin din barul mătușii și-am sunat la interfonul blocului vecin, două ore după întâlnirea de la magazin. Deși era doar cinci, afară s-a întunecat și frigul mușca aprig. M-am bucurat să simt lumina și îmbrățișarea de bun venit a Renatei și a soțului ei, un alt coleg de generală, pe care tot nu mi-l aminteam. M-am așezat la masă, pe colțarul din bucătărie și m-am prefăcut impresionată de amenajarea de prost gust a apartamentului decomandat.

-A renovat tot Nelu, și-a lăudat femeia bărbatul, care a deschis sticla de la mine și-a turnat în trei pahare. Io am tensiune, da’ nu te refuz, Mia dragă!

            Diminutivul numelui meu mi-a adus iar emoții, doar aici mi se spunea așa, toată lumea mă cunoștea fiind Mia a Stancăi de la spital, Mia artista, Mia designerul vestimentar. Afară în lume redeveneam Emilia, sau Emi cum mi-a spus soțul meu, sau Emillie cum mă strigau colegii din Franța. Mia era intim, de acasă și mă bucuram că oamenii de aici nu l-au uitat.

După ce-am golit sticla și-am înfulecat cu poftă bunătățile Renatei, parcă mi-a mai venit inima la loc și-am putut să ascult indiferentă bârfele colegei mele. Mi-a îndrugat viețile necunoscuților pe care i-am lăsat în urmă, jonglând printre destine, în mare parte ratate. Lumea s-a căsătorit, a divorțat, s-a mutat, a emigrat, a murit, s-a îmbolnăvit de cancer, a scris o carte… Povestea scriitorului mi-a atras atenția.

-Adam a făcut lansarea aici, chiar pe Cetate, „Orașul Cetății”. Nelu, adu s-o vază Mia, are autograf! Vezi, „pentru Rena și Nelu”! a deschis pe masă un volum destul de gros, la prima pagină, unde scrisul lui lăbărțat, inconfundabil, a scris dedicația. Ți-am zis la magazin că n-o să-ți vină să crezi pe cine-am văzut, da’ mai șocant e că mi-a zis Lucia, o știi, a fost în clasă cu tine la Filologie, aia blondă, e profă de română la liceu…

O priveam prea uluită de pomenirea scriitorului ca să-mi amintesc de oricare altă colegă, fie ea și fosta mea cea mai bună prietenă.

-Lucia e diriginta fiică-mi Sofia. Am o bomboană de fată, lasă c-o s-o cunoști, da’ acu-i în oraș cu gașca, de, după o vreme nu mai stă cu noi babalâcii! Mai desfă Neluțu o sticlă, că doar n-om bea doar ce-a dus Miuța!

Am strâns cartea în mână și-am închis-o, pe ultima copertă poza lui m-a făcut să roșesc brusc. Chipul lui de acum, de patruzeci de ani, l-am descoperit la fel de chipeș, dar arăta mai intelectual cu ochelarii moderni de vedere, ca un scriitor autentic. M-am ridicat deodată cu inima să-mi sară din piept. Ideea că era aici, în orășelul neîncăpător pentru amândoi m-a tulburat teribil.

-Stai, nu ți-am spus, Lucia zice că la liceu…

– E târziu Renata și-s obosită, mai vorbim, bine? Și apoi cred că plec, chiar mâine, am treabă la job!

– Of Mia, mă bucur că-ai venit și-așa scurt, o vedetă ca tine să treacă pe la noi.

Am pus mâna pe carte, o țineam strâns cu degetele albite deja. Nu puteam s-o las aici, în casa asta de oameni cumsecade, dar incapabili să înțeleagă eventualele mesaje subliminale din spatele cuvintelor. Nelu mi-a împrumutat-o cu drag, Renata s-a asigurat că i-o voi restitui, are autograf și nu mulți din foștii ei colegi au devenit faimoși, ca mine și Adam Antonescu. Hainele create de mine nu și le permitea, dar cartea…

Povestirea „Întoarcerea în orașul cetății” a fost publicată în revista națională de cultură REVISTA AC, nr. 17/2022, pg. 61, Redactor șef Constantin Popuța https://en.calameo.com/read/00696100176f09f1b2f64

„În Provence”, fragment

Eram în Provence, sudul Franței, pe Coasta de Azur, într-unul din cele mai frumoase locuri din Europa.

-Să vezi ce mișto-i hotelul unde stăm, se agita Lulu să-mi povestească. Și artistul e super șmecher, nu ca boșorogul de Hossanu, abia așteaptă să-l pozezi.

De asta mi-era teamă. De multe ori prefer morocănoșii, sunt mai docili și mai ușor de surprins, pe când narcisiștii…, mă așteptam ca Jaques Dupont să-mi pozeze ca un maestru ferchezuit, cu buzele țuguiate, îmbrăcat de gală. Dar hai să revenim la Provence și peisajul mirific în care am aterizat, șoseaua șerpuia chiar pe malul mării care își desfășura întinderea argintie spre orizonturi imprecise, datorită norilor înghesuiți în linia mării. Malurile stâncoase coborau abrupt în faleze ușor înspăimântătoare, dar deosebit de spectaculoase. Iarna blândă pe care o lăsasem în Toscana era ușor mai aspră aici, urme de zăpadă se așterneau peste tot în pete albe. Casele frumoase, decolate cu plante încă perene și tâmplăria vopsită în albastru, ne petreceau traseul spre Cassis, unde urma să ne așezăm tabăra pentru o lună cel puțin. De fapt totul fusese deja aranjat de echipa mea destoinică, doar eu lipseam din gașcă. Și Ivana, care tăcea ca de obicei fără să participe la discuțiile noastre vesele din mașină. Mă rog, nici eu nu eram prea fericit, dar epatam prin glume tâmpite și remarci neinspirate, tachinându-mă cu Lulu și Doru. O priveam din când în când pe Ivana, așezată pe bancheta din spate, alături cu mine, dar ea admira peisajul încercând să nu arate cât îi displace asocierea cu noi trei, disfuncționalii.

Orășelul Cassis apăru după un drum pe crestele dealurilor, pe niște serpentine care-mi făcură rău de mașină, pilulele mele necesare durerilor și senzațiile tari la condus, nu făceau casă bună. Dar priveliștea pitorescului orășel mi-a mai adus culoarea-n obraji, ne-am oprit să facem poze de sus, spre panorama golfului port. Într-una din ele am surprins-o pe Ivana dreaptă, cu părul fluturându-i în vântul destul de rece, înfofolită cu un palton negru și purtând o eșarfă imensă verde. Mai frumoasă ca Mediterana!

Eram cazați într-un complex turistic exclusivist, undeva la periferia orășelului, care devenise în ultimii ani o atracție turistică internațională, supra aglomerată mai ales vara. Iarna era pustiu, doar localnicii și pescarii ce trăgeau în port ambarcațiuni colorate și vasele mici de croazieră. Lulu bombăni că s-a zgârcit Art-Mark’s, trebuia să ne cazeze la castelul ce domina orașul, transformat în hotel de lux, de unde s-ar fi simțit chiar o prințesă la ananghie închisă în turn.

-Dar bănuiesc că de tine e mai bine la Auberge à la lavande! Ai acolo toate condițiile de olog, no ofence, boss!

Moment când Ivana tresări și-o privi furioasă, apoi pe mine.

-Îi permiți să-ți vorbească așa?

Am ridicat din umeri.

-Sunt, nu?

Ivana tăcu și deodată drumul își pierdu farmecul. Doru întră cu mașina chiar în complexul Auberge à la lavande. Nu se vedea nicăieri lavandă, doar eram în februarie, dar hanul era un hotel fermecător tipic provensal, cu obloane albastre și tencuială albă, avea o intrare spectaculoasă, cu lift și pantă lină pentru cărucioare rotative. Am aflat mai târziu că hanul fusese construit după război de un ofițer francez care-și pierduse ambele picioare în Normandia și făcuse omul toate condițiile să poată circula fără probleme.

Fiica lui era acum proprietara, alături de o nepoată, ambele ne întâmpinară fericite și joviale. Nepoata era și traducătoarea oficială, deși Ivana se întreținu cu madam Colbert într-o franceză, evident perfectă. Noi eram cazați în complexul de căsuțe individuale, din mijlocul unei grădini splendide, chiar și iarna, pe platoul stâncos al falezei, sub noi marea își izbea zgomotos valurile. Mademoiselle Colbert ne avertiză că urma se strice vremea și deseară se prognozează o furtună. Așa că ne cază rapid pe fiecare în căsuța proprie, Lulu și Doru fuseseră instalați deja, iar eu și Ivana am primit cele mai bune locuri, chiar pe marginea platoului. Literalmente de pe ferestrele mele generoase se vedea panorama mării Mediterane și a portului din Cassis. Iar de la fereastra terasei care înconjura viluța aveam acces vizual direct la ferestrele Ivanei. Așa că am lăsat splendoarea mării în plata Domnului și m-am holbat ca un obsedat la femeia care-și desfăcea bagajul cu mișcări încete, și gândurile departe de acest loc perfect.

Articol publicat în Revista de cultură AGORA ARTELOR, nr.4/2021, redactor șef Lilioara Macovei https://en.calameo.com/read/002732589fefd85265919?fbclid=IwAR1Of_shcy7codk5p3RzIoyldJytXRWqXa7ajY35kNxzywDFtsXdU__QJO0

• 

• 

„Deadline, termen limită” – fragment de roman

A fost o zi grozavă, lui Vlad i-au ieșit toate ca pe roate. Jocul se apropia de sfârșit și vedea finalitatea formulelor lui alambicate, semnele se metamorfozau în imagini și personaje. Lucra la un joc de război, așa ceva cere piața, puștii nu se mai satură niciodată de strategii de luptă. Graficienii l-au aranjat super și întreaga echipă a funcționat perfect împreună. Deși nu s-a mai dus la sediul firmei, s-a descurcat grozav. Poate chiar mai bine, singur, în garsoniera închiriată, cu calculatorul în față și-a depășit termenele, le-a devansat, a dat la timp toate etapele jocului ce ținea de programare. Băieții l-au felicitat, Moșule ești tare! Moșule, așa-i ziceau, era cel mai bătrân dintre ei, asta nu era o rușine, cum zicea nevastă-sa, în domeniul ăsta competiția e acerbă, puștii sunt angajați de pe băncile facultății, patronii îi preferă, nu au probleme personale și au curaj nebun în tot ce fac. Nu știu mare lucru, dar nu le e frică să încerce orice, dacă greșesc nu consideră asta un capăt de lume, dacă-i enervezi nu stau prea mult într-un loc, globalizarea a fost o lecție pe care Vlad nu a învățat-o. Îi era greu să țină pasul cu mentalitatea din IT, dar compensa prin ceea ce știa. Era al dracului de bun, așa-i spunea șeful său, puștiul de douăzeci și patru de ani, Moșule, ești dat dracului! De aceea i-a și acceptat toate problemele din ultimul timp, mai ales dispariția, a fost ideea lui. I-a plătit o garsonieră, o lună până termină proiectul. Să stea singur și să lucreze, apoi or să vadă dacă va rămâne sau nu în firmă. Dar acum se apropia deadline-ul.

Ce termen ironic, își spuse Vlad după ce termină victorios lupta primei runde. Îi plăcea să facă și pe testerul. Deadline-ul e povestea vieții lui, nu are cum să o cunoască puștiul de șef al lui, nu i-a împărtășit-o niciodată. Mai deadline ca tentativa de crimă-sinucidere din camera de hotel n-a fost niciuna. Cât de dobitoc sunt! Se cumințise, n-a mai ieșit seara, nu s-a mai întâlnit cu femei, a fumat ca turcul și a mai băut singur câte o berică, două, doar seara și numai după ce termina jobul. Vezi că se poate? se certa cu imaginea iluzorică a nevestei. Trebuia să-i demonstreze că e bun și responsabil, astfel nebuna intenta divorțul și cerea custodia unică a copiilor, i-ar mai vedea la paștele cailor. Știa că vrea să se mute la mă-sa în nordul țării. Nu ar suporta să-și piardă copiii, doar pe ei îi avea pe lumea asta.

Capacul de la bere zbură cu sunet înfundat. Ce-i plăcea zgomotul acesta, pac și gâl-gâl pe gât, aproape jumătate de sticlă. Da’ sete i-a fost! Închise jocul și accesă Facebook-ul. Nu-i plăceau deloc rețelele de socializare, i se părea că toți sunt niște avatari. Pozele cu zâmbete crispate , selfie-urile penibile în fața monumentelor, citatele… astea-l enervau teribil! „Viața e o bătălie ce merită câștigată”, să mori tu că ești așa sigur!, sau „poți să îmi frângi aripile…, dar nu poți să-mi ucizi speranța…!”, cu trei puncte să fie mai dramatic. Sau glumele alea politice pline de venin și răutate aruncate între tabere, cu oarecare umor, dacă cunoști personajele, ceea ce nu era cazul. Habar n-avea cine dracu’ e președintele țării, nu a votat în viața lui, nu e un cetățean model. Deși și-a plătit întotdeauna taxele, e om însurat, a dat societății doi copii și nu asta face un cetățean model? Poate că sunt, dracu’ să mă ia! Desfăcu satisfăcut a doua bere. Derulă pozele de pe profilul unei fete frumoase, prietenă cu prietena șefului lui, deci și al lui. Fata bronzată, excela în disponibilitate, poza fericită și încântată, habar nu ai că alți boșorogi bălesc pe profilul tău de Facebook! Deja nu i se mai prea amuzant și berea s-a încălzit, ar merge ceva mai tare. Doar o merita, a terminat jocul. La birou sigur e chef. Ar trebui să apară pe acolo, deși nu l-au invitat, să meargă totuși, să le strice petrecerea, cum a mai făcut-o și altădată.

Mușcă dintr-un măr. Așa i-au zis la centrul de dezalcoolizare, unde a fost anul trecut pe vremea asta, dacă-ți vine să bei, mănâncă fructe, ronțăie un biscuit, mestecă o gumă. Ceea ce a făcut, merele se potrivesc bine cu pălinca de prună, tot fruct e, biscuiții sărați cu vinul dulce, covrigeii cu berea…, și așa mai departe. Își imagina citatul lui pe Facebook, „dacă vrei să te lași de băut (puncte de suspensie!), îți frângi aripile (punct), destinul tău e băutura (puncte de suspensie!), nu-ți ucide speranța (punct).” Un citat tâmpit ca viața lui de bețiv, nici măcar n-are umor, talent literar n-a avut niciodată. Se pare că cineva a avut totuși în familie!

Șeful său l-a căutat joia trecută, s-a mirat că-l vizitează, au colaborat foarte bine on-line toată luna. Părea preocupat de ceva și nu era jocul.

-Ascultă Moșule, a fost una bunoacă azi la noi la birou…

Vlad se gândi intens, se întâlnise cu multe „bunoace” în ultima vreme.

-A cerut informații despre tine, îți spun sincer mi s-a părut suspect, nu i-am zis nimic. Dacă nevastă-ta vrea să-i zică, treaba ei.

– Ce treabă are soția cu asta? a sărit Vlad alarmat.

-A fost la ea prima, a trimis-o la mine, adică la birou unde lucrezi tu, logic!

– Pe cine Puștiule, pe cine dracu’ a trimis nevastă-mea la tine?

– Pe sor-ta! replica șefului a comprimat aerul din cameră, s-a prăbușit pe pat. Tânărul l-a zgâlțâit un pic să-și revină, s-a retras apoi îngrețoșat, un bețiv nu miroase prea bine.

– Ascultă Moșule, eu în tâmpeniile tale nu mă bag, mi-au ajuns crizele neveste-ti, copiii pe capul meu…, faze de genu’, io îți zic, femeia e bunoacă cu bani, a venit și-a zis că e sor-ta, că nu te-a mai văzut de douăzeci de ani și acu’ scrie o carte despre voi, că sunteți mai mulți, în fine… Io am zis că poate nu vrei să știe de tine, cum nu vrei nici nevastă-ta, da’ femeia mi-a lăsat o carte de vizită, e mare scriitoare, iubita mea i-a citit cărțile, cică e meseriașă pe tagma asta de literatură psihologică de femei, io nu mă dau în vânt după cărți, îs mai pragmatic. Oricum, io îți las aici datele ei, tu faci ce dracu’ vrei Moșule. Da’ jocul meu e mai important! Game-ul și apoi rahaturile tale familiale, astfel zbori din firmă Moșule, cu părere de rău îți zic.

-Mersi Puștiu’!

Evident, nu i-a telefonat. Se uita pierdut la cartea de vizită elegantă, numele nu-i spunea mare lucru, nici el nu citea, se oprise demult pe la clasicii literaturii universale, dar el nu se considera pragmatic, ci incult. Las-o dracului, fiule de tabletă, îi spunea și băiatului său, pune mâna pe o carte, de nu vrei să ajungi tâmpit ca tac-tu, băiatul râdea, i se părea amuzant cum tata își bate joc de el însuși. Clar le era mai bine copiilor fără el, deși nu era sigur că mama le va insufla dragul de literatură. Poate de telenovele! Dar sora asta a lui, chiar era o scriitoare, apărea pe toate site-urile meseriașe de profil, avea un rating de toată frumusețea, era în top cinci după numărul de căutări pe Google, cinci stele pe Goodreads…, el cum dracu’ de nu auzise de ea? I se părea imposibil să apară din fosta viață, atunci i-a îngropat pe toți. Cei ce au supraviețuit trebuiau să fie la fel de praf la creieri ca și el, nu să poarte haine de firmă și să scrie cinci cărți. Și ce voia perfecțiunea asta de la el?

Nu avea cont de Facebook, doar pagini cu cărțile, s-a abținut greu să nu-i dea like, dar nu voia încă să lase urme. Internetul abunda de urmele ei, i se părea interesant numele de scenă, doar asta era: Sasha Zărnescu, de unde l-a mai scos și pe-ăsta? Al lui l-au inventat la spital, când l-au preluat prima oară, un tâmpit de unșpe ani, fără nume. Cum te cheamă puișor? Habar n-am. N-are că e tâmpițel, săracu’, sau că nu i-a pus nimeni nume? Să-i zicem Vlad, ca pe fiu-meu, zise o asistentă inimoasă. Vlad Miron, Miron era numele nevestei, dacă divorța rămânea fără nume. Și chestia asta putea să dispară, nu doar copiii. Iar Puștiu’ îl stresa cu deadline-uri!

Fragment apărut în Revista de cultură AGORA ARTELOR, Nr. 2/2020, pg.40,41. Redactor șef Lilioara Macovei

Ruben

Îmi aminteam totul, deși toți au spus că e imposibil, am fost prea mic. Dar eu știam, vizualizam, urmăream cursiv filmul primei copilării pe care l-am desenat pe foi albe cu creion grafic, atunci când cuvintele mi se păreau de prisos. Am fost complet mut în primul an după eliberare, fără vreo cauză medicală, cel puțin nu una fizică, puteam să articulez doar țipete, urlete, schelălăiri. Preferam să exprim totul prin desenatul scenelor ciudate, ce au înspăimântat pe bună dreptate toate potențialele familii adoptatoare. Îmi plăceau animalele, oamenii nu aveau de ce să îmi placă, animalelor le găsisem roluri, găina, cocoșul, iepurașii, lupul, vulpea… nimic fantastic. Desenam povești cu animale în creion grafic, ca niște benzi desenate, pe care le-am denumit mai târziu, găsind similitudini în teme, aproape ca niște serii ce se continuau într-o acțiune comună a personajelor. De exemplu „aventurile rățoiului” sau „cum a furat cățelul mâncare de la vulpe”, sau „unde dorm noaptea găinile după închiderea cotețului”, și mai ales „pe cine mănâncă lupul la noapte?”, doar prostii copilărești în fond. Animale pe care le văzusem la fermă, deși toți mi-au spus că acolo nu au fost deloc animale, poate doar cele ale mizeriei, șoareci, gândaci, muște…

Mai târziu m-am oprit, am căscat gura și am rostit cu scârbă cuvintele, iar imaginile și-au pierdut conturul, de parcă le-au mâncat cuvintele termite. Aș fi vrut să le pot cânta, muzica m-a liniștit întotdeauna, ne puneau muzică la spital și copiii chiar se linișteau. Deși ei au spus că nu e deloc sigur că aș fi ascultat vreodată muzică și acolo, nu se potrivea profilului, dar parcă ar putea cineva spune precis. Câteodată mai desenez și acum, dar fac doar reproduceri, nimic de la mine, iau clasicii, maeștri și reproduc identic un desen de Dürer, ceea ce nu e puțin lucru. Dora insistă să pun și de la mine, să nu doar repet obsesiv-compulsiv același tipar, aceiași tip de hașură, același lait-motiv. Dar nu, desigur nu, ar vrea să spun, să dezvălui, dar nu o fac, nici prin desen, nici prin cuvinte și nicidecum prin muzică. Toate sunt darurile mele căpătate cu greutate, ca un olog ce învață să meargă iar, ca un orb cu vederea recăpătată la maturitate, sau un surd ce aude o muzică divină. Nu o să trădez niciodată aceste daruri minunate pentru a le pângări cu amintirile unui trecut, care nu mă mai înspăimântă. Deși nu ar fi trebuit să îmi amintesc nimic, trăisem acolo doar trei ani. Primii trei ani din viață când ești inert și complet inconștient de lumea în care ai nimerit. Imposibil, dar pentru mine nu e, văd, aud, miros, identific. Copiii cei mulți din jurul meu, suferința la care au fost supuși mi-o amintesc pe toată, mă simt neputincios ca un miel dus la sacrificare. Am devenit creștin târziu, m-am botezat la majorat și biserica ortodoxă mi-a promis mântuirea, o aștept încă, sunt pregătit să o primesc.

Am ajuns într-un loc străin, am fost în multe în ultimele luni, dar acum ceva e complet schimbat. Nu doar culorile, cerul pare roz, iarba albastră, parcă am văzut o pasăre cu chip de heruvim sau doar am inventat. Parcă mă plimb printr-o pictură suprarealistă, Ruben, ce ne pas Ruben! Surâd și Dorei îi place când o fac, mă ține de mână, îmi șterge fruntea cu o batistă umedă și câteodată îmi sărută buzele, când știe sau crede că dorm și nu o simt. Oricum, acum sunt departe de ea, în locul cel necunoscut, pășesc desculț pe nisipul verde smarald, de jad. Deasupra mea niște crengi creează o boltă, ca o viță de vie, iar dintre frunze coboară niște fructe portocalii de forma unei banane, dar drepte. Îmi amintesc că mi-e foame, dar mă opresc să mănânc, cine știe cu gust or fi având, poate că-s otrăvitoare, în locul ăsta toate-s stranii. Mă întreb cum arată oamenii aici, mi-i imaginez desigur într-o culoare anapoda, verzi sau roz, ca în perioadele roz-albastre a lui Picasso, sau curcubeici, capabili să fie prismă pentru descompunerea luminii, ce fain ar fi să se miște toate culorile în pielea femeilor.

– Ruben, Ruben! Dora iar țipă, nu vrea să mă piardă. Poate sunt în comă sau mort și visez curcubeie. Iar aparate, agitație, trup de tânăr inert, stop cardiac, resuscitare, Dora țipă, masaj cardiac, din nou. Stop. Ruben, ce ne pas Ruben!

Îmi amintesc tot chiar și acum. Doare, chestiile alea ce le tot înfigeți în mine, tubul din gură, acele din vene…, doare! Deasupra mea via de banane, așa am numit-o, se mișcă și mă dau la o parte așteptând să-mi pice în cap o maimuță, dar nu se întâmplă nimic. Mă uit cu teamă în sus și văd cum frunzele se agită de parcă niște pași uriași le-ar călca în cadența unui mers normal. Treaba devine cam ciudată și o iau la goană prin tunelul de banane-nebanane, ieșind curând într-un luminiș roșiatic. Respir ușurat, cam greu respir, dar înțeleg că asta e una dintre problemele majore. În fața mea un peisaj arid, roșu, tot în ton, parcă saltă dune de nisip una după alta. Dacă m-aș întâlni cu cineva, să întreb ce naiba se întâmplă, unde am ajuns de data asta, am mai fost în locuri ciudate, dar ăsta e ceva ce nu s-a mai pomenit. Strig tare aloo, sau ceva de genul acesta, eu sunt Ruben, habar nu am unde sunt, e cineva? Nici măcar ecoul nu-mi răspunde. E cineva? insist. Dora!

Dora tresare, se apropie de mine. Încerc să casc gura să-i spun, dar nu reușesc nici măcar să-mi mișc buzele, să fac cel mai mic gest care să o aducă și mai aproape. Dora! Se ridică și se duce la geam, vorbește cu o asistentă, o trimite acasă, să doarmă, să mănânce. Dora mă mângâie ușor pe creștet și iese. Doraaa! o strig sfâșietor și-mi pare rău că am tăcut ca prostul primii ani din viață. Dacă aș fi vorbit ca și copiii normali, azi aș fi avut exersată abilitatea vorbitului și niciun aparat de respirat din lume nu m-ar fi opri să glăsui tare de tot chemarea. Dora a plecat demult și asistenta închide ușa în urma ei, deși nu-mi place să dorm cu ușa închisă nici acasă.

Nisipul roșu se mișcă deodată, la fel ca via, de parcă cineva l-ar călca cu pași de uriași. Doar că nu se vedea nimeni. Asta e prea de tot, mă enervez, parcă aș fi copil și mă uit la filme de groază, cu intenția concretă de a mă înspăimânta. Un vânt rece se pornește și eu sunt destul de subțire îmbrăcat, iar foamea îmi înghiontește sonor stomacul. Cineva râde și tresar, acum chiar vreau să se termine, nu e nici amuzant, nici jucăuș. Dora sigur nu mai vine în noaptea asta și dimineața se arată îndepărtată. E periculos să mă tot aventurez așa peste tot, ai fost avertizat, mă cert singur. Dar tot îmi amintesc, replic enervat. E imposibil, erai prea mic. Ba da, vrei să îți povestesc? Taci! Simt cum lacrimi îmi curg pe obraz, dacă ar fi aici Dora le-ar vedea și ar știi că nu-s doar un trup pregătit pentru donarea organelor. Ești Ruben, nu ești Ruben. Hai, chemă-i pe toți! Nu am pe nimeni, numai pe Dora. Râde, sau poate eu râd că sunt singur aici. Dacă te lauzi că îți amintești, demonstrează! Cum, am jurat că nu o să o fac în cuvinte, desene sau muzică. Ești Ruben, nu ești Ruben! Cheamă-i pe toți să te salveze, hai unu, doi, trei, patru, cinci, șase… șapte. Eu sunt șapte! Ești șase pe șapte! Nu înțeleg. Cheamă-i!

Telefonul sună la șase numere deodată.

Fragment din romanul în lucru, personajul Ruben. Acest fragment a fost citit în cadrul Atelierului literar organizat de editura Cartea Daarh, puteți să mă vedeți citind, accesând linkul:

https://carteadaathpublishing.wordpress.com/2020/09/03/surprizele-atelierului-literar-din-27-august/?fbclid=IwAR1-_9v6FW21Ldy5nsAxQROHlsMD_1ZOdhrkIw3zHN-yUc-__3F6afgbp70