Ruben

Îmi aminteam totul, deși toți au spus că e imposibil, am fost prea mic. Dar eu știam, vizualizam, urmăream cursiv filmul primei copilării pe care l-am desenat pe foi albe cu creion grafic, atunci când cuvintele mi se păreau de prisos. Am fost complet mut în primul an după eliberare, fără vreo cauză medicală, cel puțin nu una fizică, puteam să articulez doar țipete, urlete, schelălăiri. Preferam să exprim totul prin desenatul scenelor ciudate, ce au înspăimântat pe bună dreptate toate potențialele familii adoptatoare. Îmi plăceau animalele, oamenii nu aveau de ce să îmi placă, animalelor le găsisem roluri, găina, cocoșul, iepurașii, lupul, vulpea… nimic fantastic. Desenam povești cu animale în creion grafic, ca niște benzi desenate, pe care le-am denumit mai târziu, găsind similitudini în teme, aproape ca niște serii ce se continuau într-o acțiune comună a personajelor. De exemplu „aventurile rățoiului” sau „cum a furat cățelul mâncare de la vulpe”, sau „unde dorm noaptea găinile după închiderea cotețului”, și mai ales „pe cine mănâncă lupul la noapte?”, doar prostii copilărești în fond. Animale pe care le văzusem la fermă, deși toți mi-au spus că acolo nu au fost deloc animale, poate doar cele ale mizeriei, șoareci, gândaci, muște…

Mai târziu m-am oprit, am căscat gura și am rostit cu scârbă cuvintele, iar imaginile și-au pierdut conturul, de parcă le-au mâncat cuvintele termite. Aș fi vrut să le pot cânta, muzica m-a liniștit întotdeauna, ne puneau muzică la spital și copiii chiar se linișteau. Deși ei au spus că nu e deloc sigur că aș fi ascultat vreodată muzică și acolo, nu se potrivea profilului, dar parcă ar putea cineva spune precis. Câteodată mai desenez și acum, dar fac doar reproduceri, nimic de la mine, iau clasicii, maeștri și reproduc identic un desen de Dürer, ceea ce nu e puțin lucru. Dora insistă să pun și de la mine, să nu doar repet obsesiv-compulsiv același tipar, aceiași tip de hașură, același lait-motiv. Dar nu, desigur nu, ar vrea să spun, să dezvălui, dar nu o fac, nici prin desen, nici prin cuvinte și nicidecum prin muzică. Toate sunt darurile mele căpătate cu greutate, ca un olog ce învață să meargă iar, ca un orb cu vederea recăpătată la maturitate, sau un surd ce aude o muzică divină. Nu o să trădez niciodată aceste daruri minunate pentru a le pângări cu amintirile unui trecut, care nu mă mai înspăimântă. Deși nu ar fi trebuit să îmi amintesc nimic, trăisem acolo doar trei ani. Primii trei ani din viață când ești inert și complet inconștient de lumea în care ai nimerit. Imposibil, dar pentru mine nu e, văd, aud, miros, identific. Copiii cei mulți din jurul meu, suferința la care au fost supuși mi-o amintesc pe toată, mă simt neputincios ca un miel dus la sacrificare. Am devenit creștin târziu, m-am botezat la majorat și biserica ortodoxă mi-a promis mântuirea, o aștept încă, sunt pregătit să o primesc.

Am ajuns într-un loc străin, am fost în multe în ultimele luni, dar acum ceva e complet schimbat. Nu doar culorile, cerul pare roz, iarba albastră, parcă am văzut o pasăre cu chip de heruvim sau doar am inventat. Parcă mă plimb printr-o pictură suprarealistă, Ruben, ce ne pas Ruben! Surâd și Dorei îi place când o fac, mă ține de mână, îmi șterge fruntea cu o batistă umedă și câteodată îmi sărută buzele, când știe sau crede că dorm și nu o simt. Oricum, acum sunt departe de ea, în locul cel necunoscut, pășesc desculț pe nisipul verde smarald, de jad. Deasupra mea niște crengi creează o boltă, ca o viță de vie, iar dintre frunze coboară niște fructe portocalii de forma unei banane, dar drepte. Îmi amintesc că mi-e foame, dar mă opresc să mănânc, cine știe cu gust or fi având, poate că-s otrăvitoare, în locul ăsta toate-s stranii. Mă întreb cum arată oamenii aici, mi-i imaginez desigur într-o culoare anapoda, verzi sau roz, ca în perioadele roz-albastre a lui Picasso, sau curcubeici, capabili să fie prismă pentru descompunerea luminii, ce fain ar fi să se miște toate culorile în pielea femeilor.

– Ruben, Ruben! Dora iar țipă, nu vrea să mă piardă. Poate sunt în comă sau mort și visez curcubeie. Iar aparate, agitație, trup de tânăr inert, stop cardiac, resuscitare, Dora țipă, masaj cardiac, din nou. Stop. Ruben, ce ne pas Ruben!

Îmi amintesc tot chiar și acum. Doare, chestiile alea ce le tot înfigeți în mine, tubul din gură, acele din vene…, doare! Deasupra mea via de banane, așa am numit-o, se mișcă și mă dau la o parte așteptând să-mi pice în cap o maimuță, dar nu se întâmplă nimic. Mă uit cu teamă în sus și văd cum frunzele se agită de parcă niște pași uriași le-ar călca în cadența unui mers normal. Treaba devine cam ciudată și o iau la goană prin tunelul de banane-nebanane, ieșind curând într-un luminiș roșiatic. Respir ușurat, cam greu respir, dar înțeleg că asta e una dintre problemele majore. În fața mea un peisaj arid, roșu, tot în ton, parcă saltă dune de nisip una după alta. Dacă m-aș întâlni cu cineva, să întreb ce naiba se întâmplă, unde am ajuns de data asta, am mai fost în locuri ciudate, dar ăsta e ceva ce nu s-a mai pomenit. Strig tare aloo, sau ceva de genul acesta, eu sunt Ruben, habar nu am unde sunt, e cineva? Nici măcar ecoul nu-mi răspunde. E cineva? insist. Dora!

Dora tresare, se apropie de mine. Încerc să casc gura să-i spun, dar nu reușesc nici măcar să-mi mișc buzele, să fac cel mai mic gest care să o aducă și mai aproape. Dora! Se ridică și se duce la geam, vorbește cu o asistentă, o trimite acasă, să doarmă, să mănânce. Dora mă mângâie ușor pe creștet și iese. Doraaa! o strig sfâșietor și-mi pare rău că am tăcut ca prostul primii ani din viață. Dacă aș fi vorbit ca și copiii normali, azi aș fi avut exersată abilitatea vorbitului și niciun aparat de respirat din lume nu m-ar fi opri să glăsui tare de tot chemarea. Dora a plecat demult și asistenta închide ușa în urma ei, deși nu-mi place să dorm cu ușa închisă nici acasă.

Nisipul roșu se mișcă deodată, la fel ca via, de parcă cineva l-ar călca cu pași de uriași. Doar că nu se vedea nimeni. Asta e prea de tot, mă enervez, parcă aș fi copil și mă uit la filme de groază, cu intenția concretă de a mă înspăimânta. Un vânt rece se pornește și eu sunt destul de subțire îmbrăcat, iar foamea îmi înghiontește sonor stomacul. Cineva râde și tresar, acum chiar vreau să se termine, nu e nici amuzant, nici jucăuș. Dora sigur nu mai vine în noaptea asta și dimineața se arată îndepărtată. E periculos să mă tot aventurez așa peste tot, ai fost avertizat, mă cert singur. Dar tot îmi amintesc, replic enervat. E imposibil, erai prea mic. Ba da, vrei să îți povestesc? Taci! Simt cum lacrimi îmi curg pe obraz, dacă ar fi aici Dora le-ar vedea și ar știi că nu-s doar un trup pregătit pentru donarea organelor. Ești Ruben, nu ești Ruben. Hai, chemă-i pe toți! Nu am pe nimeni, numai pe Dora. Râde, sau poate eu râd că sunt singur aici. Dacă te lauzi că îți amintești, demonstrează! Cum, am jurat că nu o să o fac în cuvinte, desene sau muzică. Ești Ruben, nu ești Ruben! Cheamă-i pe toți să te salveze, hai unu, doi, trei, patru, cinci, șase… șapte. Eu sunt șapte! Ești șase pe șapte! Nu înțeleg. Cheamă-i!

Telefonul sună la șase numere deodată.

Fragment din romanul în lucru, personajul Ruben. Acest fragment a fost citit în cadrul Atelierului literar organizat de editura Cartea Daarh, puteți să mă vedeți citind, accesând linkul:

https://carteadaathpublishing.wordpress.com/2020/09/03/surprizele-atelierului-literar-din-27-august/?fbclid=IwAR1-_9v6FW21Ldy5nsAxQROHlsMD_1ZOdhrkIw3zHN-yUc-__3F6afgbp70

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s