„4 foi de Artă” este revista Uniunii Artiștilor Plastici, filiala Oradea. Fondatoarea revistei, președinta UAP Oradea, scenograf și artist plastic Vioara Bara mi-a citit romanul „Apropo, sunt nemuritor” și mi-a pus câteva întrebări, la care am răspuns cu drag, în dubla mea calitate de artist vizual, membru al Uniunii artiștilor plastici și cea de autor proză.
Mulțumesc Vioarei pentru entuziasmul cu care mi-a primit cărțile (a citit apoi și „Casa cu cinci ferestre”). Am să citez textul care a apărut în revista tipărită referitor la „Apropo”, un roman despre artiști vizuali și nu numai.
„Mă voi apleca cu multă considerație asupra ultimului roman publicat de Claudia Peter, ,,Apropo, sunt nemuritor’’, Editura Universitară/Cișmigiu Books, 2023, o carte pe care am citi-o dintr-o suflare, într-o noapte, neputând, cum se spune, ,,să o lași din mână’’.
În inima întunericului, în adâncurile veșniciei, cuvintele „sunt nemuritor” nu reprezintă doar o afirmație, ci devin o mantră a existenței, o chemare la viață în fața inefabilității. Romanul ne poartă într-o aventură în tărâmul nemuririi, explorând conexiunile umane cu supraviețuirea, umanitatea și dragostea. Max, personajul principal al romanului, unicul supraviețuitor dintr-un accident aviatic (avut la vârsta de 2 ani), devine un fel de ancoră care îi leagă pe oameni într-un țesut comun de experiențe. Fiecare nemuritor devine mărturia continuă a istoriei umane, o carte deschisă, care nu se închide niciodată. În el trăiește memoria, iar aceasta devine un loc sacru în care supraviețuiește umanitatea, cu toate contradicțiile, fragilitatea și splendoarea ei. Personajul romanului, devine un fel de martor al schimbărilor, străjerul tradițiilor și păstrător al poveștilor capturate prin ochiul aparatului de fotografiat. În cele din urmă, dragostea – această forță transcendentală care ridică sufletele la nivel divin, sursă de energie și vitalitate, va fi salvarea personajului din roman.
Prin urmare, a fi nemuritor nu este o stare de existență, ci o călătorie în care supraviețuirea devine o artă, umanitatea devine o comoară și dragostea devine esența supremă. În fiecare bătaie a inimii, în fiecare clipă veșnică, nemuritorul devine o icoană vie, o poveste fără sfârșit despre umanitate, compasiune și conexiune. Să fim nemuritori în spiritul nostru, să supraviețuim prin umanitate și să iubim necondiționat, este adevărata comoară a nemuririi.” Vioara Bara, 4 foi de Artă, nr.63/martie, 2024
,,Apropo, sunt nemuritor, o carte cu artiști, printre artiști, despre ei și perioade din viața lor, o carte cu detalii despre artă, despre munca acestor creatori de frumos, semnată de Claudia Elena Peter.
Un proiect numit Art Mark’s adună câteva persoane care colindă lumea pentru a face un album cu lucrările a patru pictori, după artist at work.
Așa vor merge în Toscana, Provence, Londra, New York, Calcutta și Pretoria.
Printre cei care vor face parte din echipă, este și Maximus Salvador Ionescu-Botiș, deja un nume în domeniul fotografiei.
Pe Max, fotograful cu handicap, dar foarte talentat, supraviețuitorul unui accident aviatic cu numărul 167, îl avem partener de călătorie literară pe tot parcursul cărții.
Un artist ca el, de talie internațională, ne oferă scene autoironice, căci asta este ,,un handicapat, este un handicapat” și nu simțim în vorbele lui ceva din cauza căreia să sufere cumplit, asta la prima privire. Există o durere sufletească, dar are protecție, se erijează în alte discuții, de altă factură, parează vorbele celor din jur cu altele și duce convorbirea unde dorește el.
Statul într-un scaun cu rotile, nu-l face inutil pe Maximus Salvador Ionescu-Botiș. Durerea fizică este cea care îl macină, uneori o spune, dar știe el cui, alteori o ocolește, și doar alcoolul de multe ori îl aduce în postura de om care nu vrea să i se simtă atât de mult impotența de a merge.
În spatele unor idei ale acestui tânăr condamnat inițial la ajutoare de mai multe feluri, se ascunde vocea unui adult cu experiență vastă, un om generos, iubitor și fără intenții ciudoase.
Lui Max îi plac întâlnirile cu oamenii, le analizează comportamentul, le spune în față părerea, trage concluzii.
Un fotograf cu talent, deși îl încurcă mult handicapul, nu are probleme în dragoste.
Se îndrăgostește, suferă, își revine, o ia de la capăt și viața lui trebuie să fie frumoasă și din acest punct de vedere, numai că ideea de însurătoare nu a fost prea bună.
Femeia divinizată de îndrăgostit și pe care o face soție, se dovedește a fi o hoață de bani, fără a-i oferi iubirea de care avea fotograful nevoie. Interesul ei avea prioritate, iar el avea nevoie de iubire.
Suferă și își face mici reproșuri, speră pentru că o iubește mult, însă până la urmă acceptă situația și se pronunță divorțul.
Dar lucrurile se așază așa cum nici nu gândea Max. Suraya, indianca care i-a luminat inima cât a stat în țara plină de surprize, multe neplăcute, îi aduce gânduri bune, amintiri plăcute și fiorii dragostei îl stăpânesc din nou.
Confesiunile fotografului despre familia lui sunt sincere și impresionante. Clara, mama lui, este numită simplu Clara, o pictoriță cu ambiții și orgolii mari, mereu în contradicție cu fiul ei și nu numai.
Nu se vede sensibilitatea de mamă, nu arată emoția când trebuie, dar cine știe dacă o are, de aceea Max are discuții rare și scurte cu Clara.
Sora Minnie este cea mai apropiată de sufletul lui Max, iar Pablo revine în viața lui după primirea moștenirii de la bunica Botiș, pentru a i-o administra, dar de ce să te chinui cu aceste relații, dacă cei trei copii sunt procreați cu tați diferiți?
Căutam în prezentarea pe parcurs a lui Max un sentiment de milă, așa cum se simt de obicei, dar nu, aici el este la fel ca toți cei din jur, doar că se folosește de cârje și scaunul cu rotile pentru a se deplasa.
Trauma lui Max este mai degrabă preocuparea apropiaților, autoarea conturând perfect acest aspect.
Da, Max este nemuritor prin ceea ce face profesional, artiștii din renumitul proiect sunt nemuritori prin lucrările lor create!
Oare, noi, prin ce suntem nemuritori?
Iată, trebuie să reflectăm!
Universul creat de Claudia Elena Peter este unul compus și recompus cu acele cuvinte ale unui personaj din realitatea pe care o trăim. Sunt prezente expresii căutate și des folosite din limba engleză, pe care le-am mai întâlnit la ultimele cărți citite, sunt spuse cuvinte dure pe care le pot atribui unui autor bărbat, care dau putere textului și glas auzit, sunt redate scene de dragoste bine stăpânite, deloc stânjenitoare și toate astea dau farmec acestei cărți cu o temă specială.
Povestirea este cursivă, trezește curiozitatea, te ține în priză.
Scenele nu sunt extrem de spectaculoase, dar nici banale, nu șochează, sunt echilibrate, trec prin filtrul curat al autoarei.
O carte care face radiografia vieții unor artiști pictori, a fotografului Max, dar și a celor cu care conlucrează eroii principali, oferă astfel cititorului un depozit de sentimente, stări prin care trece odată cu personajele.
În roman este mișcare, este acțiune, emoție, neprevăzut, autoarea conducându-le foarte bine și de aceea te atrage și te pune în postura de curios.
Când finalul unui roman este cel intuit de tine, ești satisfăcut că ai fost în rezonanță perfectă cu autorul, dar dacă nu, atunci ai o surpriză pentru că autorul ți-a rezervat-o cu talent.
În această carte am descoperit o autoare care știe să-ți ofere o lectură ce te poate extrage din stări de angoase, care îți dă optimism și încredere în tine, care te ridică din incapabilitate.
,,Fiecare carte pare că închide in ea un suflet. Şi, cum o atingi cu ochii şi mintea, sufletul ţi se deschide ca un prieten bun”, spunea Maxim Gorki și asta găsești în această carte.
Cititorul, pentru câteva zile, trăiește în lumea artiștilor, ridicându-se deasupra cotidianului, făcând un mare exercițiu de empatie.
Cred că această carte va ajunge unde trebuie, să fie citită și apreciată pentru că este o conversație cu persoane cu minți deschise, câștigând prieteni fără cusur.
Apropo, sunt nemuritor este un roman bine construit, atractiv, plin de surprize și pe care trebuie neapărat să-l citiți.”
– De ce ar vrea o fată tânără și deșteaptă ca dumneata, un job la azilul de bătrâni? Privirea apoasă a doctorului Marinescu m-a fixat bănuitoare, în spatele ochelarilor vechi și strâmbi. A frunzărit iar actele și documentele de studii, privind intens foile matricole din cei patru ani de la facultatea de medicină. Numai note mari, domnișoară. Dacă mai aștepți doi ani, poate te întorci aici rezidentă, și-așa nici dracu’ nu vrea să se îngroape în capătul ăsta de lume, pentru niște babe și moși. A zâmbit cu tristețe și-a închis dosarul. Dar mă rog, fiecare are motivele lui să facă un lucru sau altul, nu-i treaba mea de ce ar vrea cineva să renunțe la medicină și să se facă infirmieră.
În urmă cu șase luni, nici mie nu mi s-ar fi părut acest lucru posibil, dar viața te știe izbi când ți-e lumea mai dragă. Am surâs palid și am semnat hârtiile de angajare pe postul de infirmieră la Azilul de bătrâni din satul Ciutelec, comuna Tăuteu, județul Bihor. Doctorul Marinescu a oftat de mila mea și a chemat-o pe asistenta șefă să mă instruiască cu acomodarea la post. Am ieșit nesigură și-am luat-o pe coridorul larg după femeia corpolentă și încruntată, care mi-a spus și demonstrat din prima secundă, că n-o să-mi facă viața mai ușoară, chiar dacă eram pila primarului, care întâmplător mi-era unchi. L-am auzit într-o zi necăjit că nu avea personal suficient pentru azil și a fost pentru prima oară în șase luni, când am avut o reacție, am tresărit puternic și l-am întrebat de cine are nevoie. Îmi amintesc privirea lui și-a mamei, surprinse și pline de speranță, că letargia care m-a cuprins își desfăcea ghearele. Nu e un post pentru tine, mi-a spus unchiul, dar mama l-a cotit. Ba e bine să facă orice, decât s-o mai văd așa… în lumea ei… a lucrat și la Cluj ca voluntar SMURD și la casa de copii… spune-i, mamă dragă!Ne trebuie infirmiere, soro, iar bătrânii nu-s copiii, mai bine s-ar duce la Cluj, la școală… Accept! Am spus deodată și liniștea s-a lăsat în mica noastră bucătărie din casa din centrul orașului Oradea. Mama a oftat și unchiul, primarul din Tăuteu, a zâmbit.
Nu voiam tratament preferențial, dar nu i-am spus nimic asistentei șefe, Maria Hodorogea, nici doctorului Marinescu, care m-a luat complet lipsit de speranță că o să stau mai mult de două-trei zile, la fel ca toate cele o sută de infirmiere pe care le-a angajat de-a lungul timpului. Munca grea nu mă speria, o așteptam cu încredere, la fel cum așteptam lama de ras să cresteze în piele locuri pe unde să poată să țâșnească afară suferința. Cu toții mi-au spus că o să fie mai ușor odată cu trecerea timpului, probabil că a trecut prea puțin. Cele șase luni n-au reușit decât să adâncească durerea și firul slab al speranței să se frângă. Viața mea de dinainte nu mai exista, așa că puteam foarte bine să o încep chiar aici, la castelul Wertheimstein, locul copilăriei mele, când am fost fericită.
Asistenta șefă mi-a arătat camera unde o să locuiesc, la demisol erau câteva locuințe de serviciu, ocupate de angajații care preferau să nu facă naveta la oraș. O cameră simplă cu baie, un televizor fără telecomandă, câteva rafturi prăfuite, o masă cu scaun și un pat de-o persoană, surprinzător de comod. Pe fereastra doar pe jumătate ieșită în afară, se zărea curtea interioară, cu iarba uscată și aleile încă frumos decorate cu piatră cubică și flori perene de toamnă. Am răsuflat ușurată, după prima oară în șase luni de zile, admirând pictura naturii dezvăluită înjumătățită pe fereastra camerei mele, o parte spre lumină, una spre întuneric. Asemenea sufletului meu.
– O să te acomodezi la noapte, mi-a spus asistenta șefă, am nevoie de tine pe saloane, a ieșit grăbită, am urmat-o după ce mi-am lăsat rucsacul cu puținele mele lucruri aduse din fosta viață.
Castelul Wertheimstein era locul care m-a fascinat întotdeauna. Din satul Ciutelec era mama mea, aici au locuit bunicii la care mi-am petrecut aproape toate vacanțele de vară, cu verișorii mei, fii actualului primar și copiii de pe ulițele satului. De când mă știam, la castel a fost centrul de îngrijire pentru bătrâni, dar pe noi copiii, nu ne fascinau abandonații vârstnici, ci poveștile despre gloria de altădată a castelului, care a aparținut la începutul secolului XX englezului Charles Rothschild și orădencei Rózsika Wertheimstein. Castelul a intrat în posesia statului când au venit comuniștii la putere, iar descendenți familiei nu l-au revendicat niciodată, după revoluția, care le-a oferit acest drept.
Mi-am petrecut copilăria pândind pe gardul impunătorului castel, imaginându-mi petrecerile somptuoase de altădată, cu doamnele cu rochiile de muselină albe, foșnindu-le impresionant pe lângă domnii în frac negru, conversând subiecte importante sau banale despre viața lipsită de griji din Belle Époque. Deși singura priveliște din curtea castelului a fost cu personalul azilului sau cu rezidenții lui scoși la aer, statici și monotoni, departe de glamour-ul de altădată. Dar imaginația mea de copil a construit scenele care s-au derulat întocmai, ca și cum cineva mi-ar fi proiectat pe un ecran de cinema o lume ideală, demult trecută în neființă.
Reîntoarsă după ani de zile, cu un job chiar la castel, lucrurile din interior erau departe de a fi idilice. Dar și eu eram alta, așa că realitatea imediată m-a atins nesemnificativ. Am executat precis și empatic îndatoririle, fie ele cât mai degradante posibil, văzute din afară. Asistenta șefă m-a repartizat la aripa castelului care găzduia persoanele imobilizate la pat. Aveam în grijă zece rezidenți, șase femei și patru bărbați în diferite stadii de boală, care le-a răpit definitiv sau temporal funcțiile firești ale deplasării. Era locul cel mai greu din întreg azilul, de care se fereau toți angajații, de unde și-au dat demisia toate fostele infirmiere. Cu o singură excepție, o femeie din Ciutelec, solidă și neprietenoasă pe nume Nela, de care se temeau toți ca de dracu’. Până și tușa Lea, bătrâna în comă avea tresăriri spasmodice când auzea vocea tunătoare a infirmierei, certându-i pe bieții neputincioși că au udat patul sau s-au murdărit cu mâncare. În grija ei m-a lăsat asistenta șefă, de fapt cuvântul grija e exagerat, în slujirea ei supremă, ar fi mai exact, la cum m-a privit de scrutător și s-a apucat să turuie despre nevoile rezidenților și obligațiile mele de a le executa fără cârtire. În primele zile m-a urmărit ca un uliu, criticând asiduu orice aș fi făcut, dar văzând că nicio secundă nu m-am împotrivit indicațiilor ei, și nu părea că mă deranjează prea tare îngrijirea bătrânilor, a declarat că ori sunt tâmpită din naștere, ori șmecheră să dau bine pe lângă asistenta șefă, de nu comentez nimic, dar cu ea n-o să-mi meargă, chiar dacă primaru-i unchiu-meu. Că ea, cu mine prin preajmă, n-o să mai îngrijească vreun paralitic. C-a făcut singură destul treaba asta mizerabilă, ce nu i-a trebuit-o nimănui, până n-am venit io, ultima nebună de la oraș!
– Hai mai bine la o pipă… și-așa ăștia dorm de la tratamente! Mi-a spus într-o seară, cu un licăr nou în privirea încruntată, pe care nu îndrăzneam să-l numesc încă, prietenie.
Eram de noapte, cu ea pe tură, deși ea era tot timpul acolo. Și deoarece nu avea cameră la castel și nici nu pleca în sat, probabil că locuia literalmente în saloanele nedeplasaților, cum erau denumiți rezidenții cu probleme locomotorii. Am crezut că mergem în curte, unde mai ieșeam să trag rapid o țigară, când nu mă vedea nimeni, dar Nela a luat-o pe coridor spre partea de castel unde încă n-am fost niciodată. Era aripa pregătită pentru renovare, dar veșnic amânată de reducerile bugetare. Știu sigur că unchiul meu s-a spetit să obțină fonduri din diverse surse, dar în afară de promisiuni și vizite inopinate ale politicienilor de la județ sau capitală, n-a primit nimic concret. Așa că aripa castelului, unde s-ar fi putut amenaja saloanele luminoase și încăpătoare pentru locuitorii azilului, au rămas în suspensie pentru o viitoare restaurare incertă. Angajații le foloseau pentru a se ascunde de munca grea și a lua o pauză de la privirea vigilentă a asistentei șefe, lidera absolută a stabilimentului.
Locul era deosebit de frumos și degradat, în același timp. Saloanele înalte, cu stucaturi de ghips în forme flamboaiante, mobile cu linii sinuoase, ferestre înalte cu vitralii, pereți tapetați cu modele florale, covoare persane prăfuite, totul purtând amprenta delăsării și a degradării. Stucaturile erau sparte și incomplete, mobilele dezmembrate și lipsite complet de uși sau închizătorile metalice, vitraliile fără sticlă, covoarele mâncate de molii. Cu greu mi-am putut imagina luxul de altădată și-am putut auzi muzica orchestrei de viori sau foșnetul muselinei.
Nela și-a aprins o țigară, trăgând cu nesaț și suflând fumul pe nas, neimpresionată de ambientul înconjurător, prea obișnuită cu locul să mai simtă vreo emoție. M-a privit batjocoritoare cum priveam totul cu jind și dezamăgire.
– Și zi prințeso… care-i treaba? a întrebat așezându-se picior peste picior pe un fotoliu, care mai păstra în tapiseria brațelor un model alambicat stil secession, aproape complet decolorat. Fiind singurul loc de așezat din salonul gol, am rămas în picioare în fața ei, fumând. Hai, nu fă pe proasta cu mine, nepoata lu’ domn’ primar și vrei să lucrezi la azilul de bătrâni? Care-i treaba cu tine? Ba zic unii că-ai fi și ditamai doctorița…
– Nu-s, am spus repede, surprinsă de interogatoriu. Povestea tristă a vieții mele nu era un motiv de conversație de complezență.
– Ce-ai făcut așa grav de te-a pedepsit așa? O fată nealcoșă ca tine, finuță, cu școală… scuipă tot, soro, dacă vrei să ai zile bune cu mine. Că mie astea sclifosite și fandosite, aduse-n spatele meu ca un spin, zău dacă-mi plac! Privirea ei a devenit amenințătoare.
– E doar un loc de muncă, ca oricare altele, am spus spășită, tulburată că mă trimitea în zona unde nu voiam deloc să pășesc, a amintirilor dureroase.
Nela a tras o înjurătură și s-a ridicat brusc, am crezut că mă plesnește. Dar a stins țigara cu bocancul, direct pe covor și-a ieșit furioasă, lăsându-mă singură.
În atmosfera deosebită a Librăriei Cărturești din complexul Lotus, Oradea, am avut lansarea celui mai recent roman. Alături de invitații mei speciali scriitorii Dan Horațiu Popescu și Maria Vesa Aursulesei, au fost numeroși prieteni, colegi, elevi și cititori. Cu emoții și bucurie s-a vorbit despre Max, supraviețuitorul a cărui poveste se derulează pe aproape 500 de pagini, un roman al unui destin, un roman de dragoste, călătorii și artă vizuală.
„Ne-am bucurat să aflăm mai multe detalii despre povestea lui Max, să ne amuzăm de simțul subtil al umorului său, să îi apreciem inteligența și să învățăm din perseverența lui”. A scris pe pagina librăriei, Cărturești Oradea https://www.facebook.com/CarturestiOradea
Mulțumesc tuturor celor ce au avut încredere în mine, gazdei primitoare, frumoasa librărie Cărturești.
Sunt recunoscătoare editurii Universitare, Cișmigiu Books, echipei de profesioniști, coordonată de domnul director Vasile Muscalu, care a adus la lumină și a valorizat munca mea de peste 3 ani, prin acceptarea în planul editorial al romanului meu. Evenimentul lansării a fost postat și pe pagina editurii https://www.editurauniversitara.ro/pagina-296
Mulțumiri speciale criticului literar, traducătorului și scriitorului Dan Horațiu Popescu care mi-a citit aproape toate cărțile și le-a prezentat în toate lansările din Oradea și scriitoarei Mariei Vesa Aursulesei pentru recenzia detaliată și atent construită.
Cu deosebită recunoștință, „Apropo”-ul și-a început frumos, minunata sa călătorie literară.
Credit foto Virgil Mleșniță, fotograf Cluj Napoca, cu mulțumiri pentru surpriza pe care mi-a făcut-o venind de la Cluj la lansare. https://virgilmlesnita.ro/
„In schimb, eu stiu ce inseamna sa fii un intelectual, adica un individ cerebro-spinal; sa ai mintea atit de plastica cit este posibil si coloana vertebrala atit de dreapta cit e necesar” (Michel Foucault, 1967)
Claudia Elena Peter 